Sunt eu, cea care obişnuia să te privească nu în tăcere, ci zgomotos, cu emoţii prost gestionate. Ce să fac, iubitule, asta sunt eu, nu doar de la insomniile cauzate de luna plină (cu ascendent în leu sau poate în berbec sau la naiba cu prostiile astea), ci de la cafea şi de la starea asta nouă care m-a cuprins aşa, brusc, şi căreia francezii îi spun coup de foudre. Am încercat să mă dezbar de ea, să mă prefac că nu mă îmbracă, că nu mi se potriveşte, că nu e de mine, pentru fetele de vârsta mea. Dar, deh, vrăjitoarea care sunt, mai e şi vrăjită, nu doar vrăjeşte. Pentru că-mi place atât de mult câte un OM care nu se uită într-o parte când eu mă uit direct în ochii lui, care vorbeşte cu mine, nu cu formele mele rubensiene. Nu ştiu cum e cu atenţia aia de care vorbeşti tu, băiete. Mie, dacă-mi place un OM, nu doar îi captez atenţia şi sunt sincer interesată de povestea lui, ci îi şi răspund sincer, îl ascult, îi dau timpul meu. Căci poate învăţ ceva despre mine. Tu nu poţi să-mi dai asta fiindcă nu vrei, băiete. E tipic pentru băieţii de vârsta ta. Vrăjitoria este să-ţi pese. Nu vreau să te mint, dar sunt, vai, atât de umană! Şi o să te mint că o să mă vindec. Important este să nu mă mint pe mine.
Nu te grăbi să crezi că-mi făceam speranţe că vom fi un cuplu. Sunt bosumflată fiindcă m-ai desconsiderat încât să crezi că eu aş merge până acolo. Mi-ai spus că nu am limite, dar am. Am şi visuri, baby. Visuri, baby. Nu strică nimănui. Visuri în care te uiţi la mine în tăcere cum mă dezbrac şi apoi sunt a ta, în cearşafuri albe de satin, departe de lume. Şi în realitate, tot asta faci, te uiţi. Nu te implici. Nu care cumva să strici vreun echilibru. Dar să ştii că echilibrul s-a stricat de la primele cuvinte cu dublu sens, aparent inofensive. Vorbele astea că nu eşti genul meu, că tu eşti rău, nu sunt pentru mine, ţi le spui tu ţie, de teamă că aş putea fi eu genul tău şi ce noroc, Doamne, ce noroc, că sunt atâţia kilometri şi primăveri între noi (vreo trei, atât)! Nu te jelesc că pe un mort, relax! Câtă grijă! Căci pe mine încă mă doare sufletul după ultimul „mort” din viaţa mea. Asta că tot ai văzut tu în bolul de cristal că sufăr din cauza ultimei relaţii. După „mortul” asta sufăr, e normal să fiu slăbită emoţional, să mă doară, să mă simt în nesiguranţă. Dar oare m-ai ascultat? NU. Pentru că pentru tine raţiunea primează dorinţei. Nu e rău, urmeaz-o. Dar dacă bagi capul în nisip nu înseamnă că dorinţa nu mai există. Numai că niciunul dintre noi nu poate urma drumul dorinţei. Nici chiar eu, impulsivă, colerică şi agitată cum sunt. Nici nu înseamnă că nu te doresc. Aştept să-mi treacă, fiindcă ştiu că nu e corect faţă de cei pe care-i iubim. Lor şi doar lor le cer iertare. Tristeţea din ochii mei căprui de aici vine. Fiindcă greşesc faţă de oamenii pe care îi iubesc. Dar am limite și îmi asum greşeala asta.
Poate, până la urmă, un bărbat şi o femeie nu pot fi prieteni, aşa cum îmi doream. O să-mi curăţ treptat frustrarea asta enormă din privire. Când te regăseşti, ştii unde sunt.
Guest post by Miruna M.
Replică la articolul Nu sunt genul tău, sunt un băiat rău
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
