Nu ştiu, am senzaţia că totul este întors pe dos, că ceva nu este la locul lui când vine vorba de simţ estetic. Mai ales în postmodernitate! Ştim foarte bine că, în ziua de azi, contează foarte mult aspectul fizic. Este mai important, chiar dacă sună ridicol pentru elitişti, ca bagajul intelectual. De aceea, cei mulţi se înarmează cu tot felul de trucuri. Cu toate astea, unii ajung să facă din asta un scop în sine. Şi chiar dacă nu e un lucru rău, poate degenera în ceva mult mai grotesc.
Toţi trebuie să avem grijă de igiena noastră, să avem grijă în primul rând de noi, de sănătate, de tot ceea ce implică săpun şi apă. Dar de aici, de la faptul că vorbim de o necesitate, până la a trece în planul ridicolului este cale lungă. De ce? Pentru că mulţi uită esenţialul, uită lucrurile elementare, cum ar fi spălatul pe cap, pe dinţi, pe mâini şi aşa mai departe. Dar, culmea, nu uită parfumul, nu uită că trebuie să se împopoţoneze până peste cap. Ei bine, aceştia sunt şi virulenţi – prin simplul fapt că nu mai fac diferenţa între elementar şi grotesc – ajung să creeze o industrie a mizeriei. Industria mizeriei o vedem zilnic la metrou, pe Facebook e dusă la rang de veneraţie, peste tot.
Când vezi femei care se machiază excesiv, când vezi practic măşti care le strică chipul, le distruge ultima pată de naturaleţe, de feminitate, ajungi imediat în spaţiul industriei mizeriei. Veţi spune, bine bine, dar se spală! Şi ce dacă! Multe nu o fac! Cum mulţi nu o fac! Iar dacă o fac, prin simplul fapt că ajung să confunde bunul simţ cu excesivul… denaturează relaţia pe care ar trebui să o aibă cu naturalul. Dacă o femeie se „îngrijeşte excesiv”, cum spune ea, de obicei, atunci nu are cum să facă trecerea decât în planul grotescului. Dacă ajungi să faci din machiaj, din pretexte pentru a te „îngriji” un scop în sine, atunci ajungi să faci un scop din minciuna cu care-ţi alimentezi ego-ul.
Şi atunci, dacă minciuna este dusă la rang de veneraţie, adevărul trece în plan secund. Cu alte cuvinte, una este să te îngrijeşti, cum este normal, alta este să faci din asta un scop în sine. Evident, toate trucurile sociale cu saloane de cosmetică, saloane de nu ştiu mai ce, toate se alimentează tocmai cu această vanitate. Puţin creier, dar multă imagine! Nu spune nimeni că nu e bine să te fardezi, că se poate înţelege şi asta, dar să nu întreci limita bunului simţ, să nu te minţi pe tine, să nu ajungi să te mai recunoşti în oglindă. Trucul, ca oricare altul, are o finalitate, e trecător, iar atunci când îţi va fi lumea mai dragă, când ajungi să-l minţi pe ăla de lângă tine, chiar atunci se poate întâmpla să se întoarcă fix împotriva ta.
Este aproape imposibil să nu remarci, trecând pe stradă, câte saloane de „înfrumuseţare” există, câte saloane de dichisire a părului, de retuşare a machiajului. Practic, asistăm la o moarte a frizeriilor, a cosmeticienilor, a serviciilor care presupuneau, mai înainte de împopoţonare, o îmbrăţişare a igienei. Acum, pe această logică, nu mai avem aşa ceva, totul este o „artă”, avem specialişti în aranjarea părului, a unghiilor şi aşa mai departe. Asta nu înseamnă că pun acest ton într-o notă peiorativă, nu despre angajaţi vorbesc acum, ci despre faptul că omul postmodern are impresia că frumosul este la colţ de stradă.
Să ne gândim un pic la Platon şi formele ideale, perfecte, care se aflau dincolo, erau în sine, nu ţineau de această lume mundană. Asta înseamnă că perfecţiunea nu era aşa la orice colţ de stradă, că frumuseţea ori era, ori nu era. Însă, în post-modernitate, asistăm la un decupaj interesant – toţi putem fi frumoşi, dacă facem apel la un „salon de înfrumuseţare”! Asta înseamnă că oricât de urât ai fi, dacă te duci în „salonul de înfrumuseţare”, vei fi perfect, ideal, scos din lumea platoniciană şi pus în straie noumenale pe Pământ.
În acest sens, a luat naştere şi industria cosmeticelor, a operaţiilor estetice, toate plecând de la premisa că somaticul primit de om poate fi schimbat după bunul său plac. Dar ce facem cu acea categorie a esteticului – frumosul – unde mai dăm de ea dacă totul este la gustul personal al purtătorului de piele? Şi dacă, după ce se face operaţia de retuşare, ne îmbunătăţim chipul, cum ştim că suntem frumoşi cu adevărat, mai ales într-o lume în care toţi cred că sunt frumoşi la rândul lor? Şi dacă toţi fac apel la produse de înfrumuseţare, nu rezultă că nici unul nu e frumos în sine? Pentru că toţi sunt! Şi deci nu există etalon, ci nivelare! Şi dacă există nivelare, toţi fiind frumoşi, dar mai ales după gustul unor norme formate prin apelul făcut la modă, nu înseamnă că suntem de fapt în linie? De aia postmodernismul e sublim, pentru că linia, dacă vă vine să credeţi, are personalitate, culmea, prin apelul făcut la produs. Dar nu intrăm acum în partea de economie şi barbarie economică.
Aş vrea totuşi să fac o precizare – frumosul nu e frumos pentru că respectă rigoarea unei scheme matematice. Entropia, deranjul, fac din orice simetrie o glumă bună. Pe înţelesul tuturor, o gropiţă în obraz nu respectă proiectul simetriei, ci vine chiar împotriva ei, iar acest lucru, pentru mulţi, înseamnă tocmai farmecul acelei persoane. La fel şi cu o aluniţă! Ori o şuviţă de păr care cade obraznic peste ochi. Şi nu mă refer la aia pusă intenţionat de „frizer”! Ce încerc să spun? Că rigoarea meseriei matematizează structura somatică a individului, iar frumosul devine simetrie, nu entropie. Cu cât aranjezi în numele unor norme ale „frumosului”, cu atât te îndepărtezi de firesc. În plus, să nu uităm un lucru, meşele cad, nasul cade! Şi tot aşa!
Pe George îl găsiți aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
