Căldura se înfăşoară în jurul tău ca un prosop jilav şi cu iz de sare. Cumva, cerul nu e alb de dogoare, ci îşi păstrează un albastru curat, tonic, de gheţar scufundat pe jumătate, ca într-un paradox tâmp al naturii.
În autobuz, aerul condiţionat duduie, ca în temerile celor care, asudaţi şi înfierbântaţi, se vor alege cu torticolis sau guturai. Nu te alegi cu nimic altceva decât cu o plimbare şontâcăită pe strada cu dublu sens, prea mică pentru maşinile oprite alandala, care şerpuieşte de-a lungul falezei.
Un perete de stâncă mai jos, marea pare făcută din tot azuritul din lume pisat şi transformat în lichid greu. Cotloanele ei de piatră sunt goale şi curate, străbătute de câte un peşte argintiu. Degeaba vei scociorî prin ascunzişurile ei, nu există picior de scoică şi am senzaţia că şi meduza mov de care te previn panourile când şi când e doar o invenţie pentru cei care aşteaptă mai multă viaţă de la această apă perfectă. Ai timp să te uiţi la ea. Mai mult decât vrei.
O maşină e eşuată de-a curmezişul străzii. Autobuzul s-a oprit, şoferul e jos. Şi în spate, şi în faţă, şirul de vehicule se dilată, ca o Fata Morgana. Calmi, participanţii la trafic coboară, îşi aprind ţigări şi dau roată epavei pe patru roţi. Nu mai merge nimeni, nici pe un sens, nici pe altul. Pe scaunele din faţa noastră, doi turişti italieni studiază o hartă. Pe lângă ei trec val-vârtej doi tineri, până în douăzeci şi cinci de ani, care se năpustesc afară. Unul din ei, cu aer şi chică nordice, vomită, încovrigat deasupra parapetului. Tovarăşul lui, cu priviri rătăcite şi cu acelaşi damf de alcool roind în jur, are ceva dintr-un fundamentalist islamic care nu ştie ce i se întâmplă, doar că vrea o ţigară. O cere cui şi cum nu trebuie.
– Prietenul meu african! Eşti din Africa, nu?
– Pentru că mă vezi negru, înseamnă că sunt african, nu?
– Şi eu sunt din Africa. Libian.
– Şi asta îţi dă voie să presupui că toţi negri sunt din Africa?
– Dar sunt egiptean, prietenul meu! Hai, dă-mi o ţigară!
– Ia o brichetă şi dă-te mai încolo.
– Tu eşti prietenul meu! Unde e tovarăşul meu? Fetelor, ştiţi voi? Nu tu, ci tu, că tu nu eşti prea drăguţă. Plecăm naibii de-aici???
Chiar aşa, plecăm? Pleaşca de vomă de pe asfalt s-a lăţit, iar în ea riscă să se prăbuşească emitentul ei, sprijinit de un stâlp. Doi metri mai încolo, o fată se contorsionează zâmbind, în căutarea selfie-ului perfect, cu amorsă de palmier. Nimeni nu claxonează, dar nici nu se mişcă. Şoferii altor autobuze se învârt în jurul maşinii, iar al nostru plasează timid o sugestie: „să chemăm poliţia?” „Ce să chemi poliţia, e sâmbătă dimineaţă, ăştia nu vin decât pentru beţii şi vandalisme!”, replică un confrate pântecos, paradoxal în această insulă unde peştele proaspăt, iepurele şi fructele scriu 80% dintr-o listă de restaurant. Beţii am cam avea, iar cu vandalismele s-ar putea rezolva repede, dacă doi-trei zdrahoni ar ridica maşina şi ar da-o din calea noastră…
Coborâm. De la terasele largi ale apartamentelor luxoase, cu vedere spre nemărginirea Mediteranei, localnici sau turişti privesc cu interes rezolvarea problemei. Am luat-o pe jos. Dedesubt tălăzuieşte marea, neatinsă în albastrul ei de frauda unei plăci de beton pe care s-au turnat camioane de praf roşiatic din Sahara pentru a minţi că-i plajă. Printre iahturi, geamanduri, peste stânci şi cum ieşi din cafenele aninate deasupra valurilor cuminţi, lumea înoată, lăsând ca apa curată şi soarele african să exalte pigmentul într-o piele care a tânjit unsprezece luni.
Trei staţii mai încolo, traficul s-a reluat cu greu. Probabil, poliţia o fi făcut vreo excepţie în această sâmbătă dimineaţă. Autobuzele opresc în ce staţii vor ele, indiferent de cine şi câţi aşteaptă, chiar dacă nişte englezi ar fi vrut să coboare în port, iar alţii ar fi urcat la centrul comercial. Doar să nu se strice iarăşi, ca ieri, când am rămas cu toţii în mijlocul drumului, în plin cartier arăbesc, iar drumul până în capitală pe jos a mâncat câteva zeci de minute şi cremă cu factor de protecţie ridicat. Peste un braţ de mare furişat până în vintrele oraşului, din aglomerarea nisipie a cetăţii irumpe domul emblematic al Basilicii Carmelitelor, oferindu-i ochiului perfecta carte poştală pentru care a venit aici. Aceasta şi marea incredibilă, în fiecare zi limpede, primitoare, de partea ta. Dincolo, în oraşul fără pomi, scorojit ca un palimpsest, cu străzi vertiginoase, machiat în fiecare colţ cu butaforii ţipătoare pentru festa, de un baroc debordând, monocrom, cauţi ecouri în patru colţuri, stele ioanite ferite de privirea kitsch-ului turistic.
Multe ore mai târziu, după Caravaggio, îngheţată, muzee dezamăgitoare şi puncte de belvedere care îţi taie respiraţia, după supradoza de zahăr din Kinnie (o minune chimicală cu gust de portocale macerate în ierburi aromatice) şi liniştea aşternută peste Mdina, fosta capitală cu nume musulman şi ziduri renascentiste, iată-ne din nou în autobuz. Aer condiţionat, patruzeci şi cinci de grade afară. Oprim. Nu e nici staţie, nici blocaj. E… pauza de ţigară a şoferului. Zece minute de răgaz în mijlocul drumului, ocolit de celelalte vehicule, dar şi de revolta celorlalţi călători, prea perplecşi pentru a mai spune ceva. Să coborâm? Aş avea timp de zece minute de terapie cu peşti Garra rufa. Dar dacă nu ne mai ia niciun autobuz apoi, pe motiv că e prea aglomerat? Sau dacă următorul ne duce direct la „scena rock”, un fel de depou-cap de linie, unde a cântat Anastacia acum două seri? Hai să facem o baie.
O zi în St. Julian’s, Valletta, Malta.
P.S. Toată lumea ne-a făcut capul mare cu salutul local, un fel de combinaţie între „la revedere” şi „sănătate”: Saħħa. Na, că am găsit ocazia să-l folosesc.
Citiţi şi
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Tu întreții corect aerul condiționat? Află acum!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
