Margareta Carbajal a născut șapte copii. Dintre copii ei mai trăiau doar doi, dar Margareta nu mai știa care. Suferise un accident vascular, apoi demența și-a făcut loc în creierul ei și Margareta a căzut într-o lume a umbrelor. Poate că-și mai amintea școala catolică din Tarragona, nopțile petrecute în Pirinei, pe când fugeau de războiul civil, privirea tatălui mort de epuizare într-un bordei din Bossost, la doar câțiva kilometri de frontiera franceză. Sau ziua când Don Fernando a adus-o acasă de la biserică. O fermă imensă de lângă Garona, austeră, cu un șemineu deasupra căruia Don Fernando scrisese cu litere de-o șchioapă lipite pe zid, sub un Christ răstignit, ”Dragostea vine de la Dumnezeu”. An după an, timp de câteva decenii, viața lor a curs sub acest citat, cu bune și rele.
Într-o zi de sfârșit de februarie, a murit Margareta. Avea 96 de ani. De câțiva ani zăcea într-un pat medical, în care infirmierele o spălau, îi pansau escarele și îi schimbau scutecele. Apoi o fixau într-un fotoliu și o împingeau lângă șemineul uriaș, în care, fie iarnă sau vară, ardeau câțiva bușteni. La ora prînzului, Don Fernando o trăgea lângă el, la masa de stejar din bucătărie și îi dădea să mănânce. În fiecare zi, la aceeași oră, așa cum făceau de peste șaptezeci de ani. Îi vorbea ca și cum femeia ar fi înțeles ce-i spune. Supa se scurgea din lingură pe lângă buzele încleștate, pe prosopul pe care bătrânul îl așeza cu grijă peste pieptul femeii. „Dacă nu mănânci, o să trebuiască să-ți facă perfuzie”, îi spunea Don Fernando.
Don Fernando a îngropat-o pe Margareta în micul cimitir din Gensac, lângă mezinul care murise din cauza unei pneumonii pe când avea doar doi ani. Ceilalți patru copii pe care familia Carbajal îi pierduse erau împrăștiați prin țărâna lumii, în patru zări, acolo unde își sfârșiseră zilele. Nu a plâns. A lăsat o lacrimă doar atunci când medicul familiei a venit ca să scrie certificatul de deces.
„Fernando, când s-a născut doamna Carbajal? ”
Bătrânul a făcut un efort să-și amintească data. „1921…nu, 20, da, 1920”. Atunci au văzut ochii bătrânului umezi.
„Ce contează timpul în viața asta, în fața eternității lui Dumnezeu?” Don Fernando este surd. Vorbește tare. Medicul, un român sosit de câțiva ani în Gensac, trecea din când în când pe la fermă ca să constate amânările succesive ale unei morți care ar fi trebuit să o elibereze pe bătrână de indecența agoniei. Pune parafa și gata. Margareta a încetat să mai existe din punct de vedere administrativ.
„Don Fernando, nu pot să fac mare lucru… măcar să nu sufere…”
„Soarta ei este în mâinile lui Dumnezeu, eu nu pot să fac altceva decât să o iubesc. Când treceți pe la noi, am senzația că nimic rău nu se poate întâmpla, înțelegeți, domnule doctor. Într-un fel, sunteți ca un sacerdot – vocea lui Don Fernando apasă cuvântul – cineva care oferă speranță, mângâiere. Și… aproape că faceți parte din familie”. Don Fernando îl ajută pe părintele Dominique în treburile bisericii din Gensac. Părintele are în grijă câteva parohii pe care le slujește din cauza lipsei cronice de preoți. Este bătrân. Slujba pentru Margareta este scurtă. Don Fernando se întoarce la fermă singur. Își pregătește masa. Pentru prima dată, după mai bine de șaptezeci de ani, spune rugăciunea de mulțumire în tăcere.
*
Opt absolvenți de medicină, opt interni, ar fi fost dați afară din clinica în care își făceau specializarea în Franța, pe motiv de incompetență. Trei ar fi fost români. Toți au studiat în România. La fel ca și medicul din Gensac. „Sacerdotul”.
De câțiva ani, Franța a devenit un soi de El Dorado pentru medicii români. Speranța unei vieți mai bune, a unui mediu în care se poate face medicină, așa cum am învățat de la profesorii noștri, fără constrângerile unui sistem sufocat de lipsuri financiare, au pus mulți medici români în situația să vină în Franța. Sau poate doar dorința de a se reinventa într-o nouă identitate, îmbogățită de seva civilizației franceze.
Mii de experiențe rămân nespuse, dar o carte albă a medicilor români care exercită în Franța s-ar cere scrisă. Pentru că nimeni nu ne-a pregătit cu adevărat pentru impactul cu societatea franceză. Cei opt exculși dintr-o clinică, dacă faptele descrise de jurnalul Le Monde sunt reale, reprezintă un fapt izolat, dar și un semnal de alarmă. Este poate reacția autoimună a sistemului care se apără în fața unei invazii neașteptate. Școala medicală franceză este, mai ales în primul an, mai dură decât formarea unui pușcaș marin din forțele speciale. Cei respinși nu mai au dreptul să revină în sistem. Mulți însă pleacă în România sau în Spania ca să-și realizeze visul de a deveni medici.
Școala românească de medicină este bună. Ea poate să formeze „sacerdoți”, dar, mai ales, medici. Nimeni nu poate, nu are dreptul să conteste calitatea școlii medicale românești. Noi, cei care ne-am format acolo, ne-am câștigat știința, compasiunea, abnegația, adică sfințenia, din mâinile profesorilor noștri. Noi, acești gladiatori, acești frumoși aventurieri ai „legiunii străine”, mii de medici anonimi, care împânzim satele și spitalele franceze, suntem martorii măreției profesorilor noștri. La fel ca și miile de medici care își fac datoria în România. Vor avea parte de disprețul nostru toți cei care cred că aruncând povara eșecului unor studenți pe fruntea școlii românești de medicină vor găsi explicația unui eșec singular. Medicul român a devenit o realitate acceptată de către populația franceză.
Dacă ar fi să cred că cineva m-ar putea lua în seamă, le-aș spune fraților mei și surorilor mele aflați în cumpăna alegerii drumului în viață să ia aminte către ce limite își îndreaptă pașii și cu ce merinde în traistă. Franța nu este chiar un paradis pentru medici! În Franța medicii sunt categoria profesională cu cea mai mare rată de sinucideri. Oare pentru că avem și știința vieții, dar și pe acea a morții? Pentru noi, românii de aici, este cu atât mai greu pentru că la toate se adugă singurătatea și depărtarea de casă, care ne apasă ca un giulgiu… Aș sugera ca în universitățile noastre românești să existe un obiect de studiu care să descifreze sistemul medical francez. Începând cu specificul pacientului, a medicamentelor, a protocoalelor, a hârțogăriei stufoase. Valabil pentru studenții români, dar, mai ales, pentru studenții francezi care învață în România. Sau poate se gândește cineva să valorifice investiția imensă de studiu a tinerilor medici în favoarea pacienților români? Ar fi calea cea mai simplă.
Viața de medic în Franța este dură. Nu veniți aici, dacă sperați să vă îmbogățiți repede și să aveți o viață ușoară. Știți să faceți o anamneză? Știți să puneți un diagnostic? Știți să zâmbiți chiar atunci când cel din fața voastră vă pune la îndoială competența? Știți să munciți sub presiune, să consultați, să răspundeți la două telefoane care sună în același timp, să suportați presiunea unei săli de așteptare plină de pacienți nerăbdători, să acceptați că jumătate din pacienți vă vor părăsi pentru că sunteți român, să aveți tăria să-i recâștigați în doi-trei ani, pentru că cei rămași sunt mulțumiți de voi? Sunteți gata să munciți 10 ore pe zi, cu o săptămână de concediu pe an? Sunteși gata să renunțați la 70 % din venitul vostru ca să susțineți sistemul social francez, cel mai generos și mai marxist dintre țările dezvoltate? Sunteți gata să deveniți sacerdoți ori să vă lăsați arși pe rug? Sunteți pregătiți să susțineți o dizertație în limba franceză?
Atunci, ce căutați în Franța?
Rămâneți acasă, unde vă înjură toată lumea, presa, pacienții manipulați de televiziuni în căutare de spectacol ieftin, administratorii. Rămâneți acolo unde sunteți plătiți cu salariul gunoierilor și al șomerilor francezi, unde vă înjunghie în spate colegii, la fel de săraci și la fel de frustrați ca și voi, unde nu aveți bani de tomograf, de analize și unde vă țineți pacienții pe listele de așteptare ale cancerului ori ale hepatitelor de tot felul.
Asta vreau să spun. V-ați ales o meserie grea. Cea mai grea dintre toate. Sunteți singuri, doar cu Dumnezeu care să vă apere și să vă ghideze mintea și spiritul. Uitați de libertate, uitați de somnul fără griji, uitați de certitudinea zilei de mâine. Voi trăiți acum și aici.
Aș vrea să-i rog pe profesorii mei doar atât: la prima lecție de semiologie spuneți-le acestori frumoși tineri naivi și lipsiți de griji că, atunci când ai pus prima dată mâna pe un bolnav, nu-ți mai aparții. Aparții umanității în cea mai pură formă de dăruire și de sacrificiu. Ai doar două opțiuni : să devii „sacerdot” sau criminal.
*
La prima vizită după moartea Margaretei, doctorul din Gensac a constatat o aritmie suspecta la Don Fernando. Ar trebui să-l trimită la spital pentru un bilanț cardiologic. Este complicat, spitalul este la 50 de kilometri, bătrânul se mișcă între două cârje, este surd ca un lemn, are deja o insuficiență respiratorie. Va încerca să-l trateze acasă. Don Fernando i-a spus că a simțit o durere în piept și că s-a rugat la Dumnezeu.
„A fost ca un miracol, docteur, a trecut imediat!”
Viața lui Don Fernando atârnă de un embol sau de o bătaie de miocard. Doctorul îi lasă o rețetă cu trinitrină și pleacă. În trecere, privește chipul lui Christ de pe șemineu. Cine știe ce va fi mâine?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
