Nu ştiu de ce, dar în traista mea cu frici, una foarte, dar foarte încăpătoare, aia de timp nu s-a-ntrupat până acum. Când eram mică, visam numai să mă fac mare, apoi m-am făcut şi mereu am aşteptat să vină ziua următoare, cu vârstele ei. Câteodată, azi îmi spune că va să vie un mâine aspru ori poate nervos, tensionat, supărat sau dureros. Oricum, nu moale. Sigur că astea se-mpachetează cel mai sigur cu nelinişte, dar tot vreau să vină mâinele ăla. Nu l-aş amâna vreodată.
De la o vreme, am învăţat să trag cu ochiul peste momentele pe care le privesc şi le aştept cu grijă, nevăzând totuşi nimic dincolo de ele. Însă e un timp de respirat acolo, simţit, nu prefigurat. O vreme de reflux. O fi o joacă de copil să arunci zmeie şi curcubeie neunde, dar sentimentul că eşti cuprins în arc te îndulceşte.
Nu e vorba decât despre o cavalerie în care stăpânitorii sunt stăpâniţii aparent, caii sunt oamenii, niciodată invers. Dar pun şeile la mijloc, întoarse cuminte către ei, ca să nu ne temem, să stăm în minţi şi să ne ţesem strategiile de aer, fără de care n-am mai fi în stare să ne purtăm pe noi asupra lor. Şi ne mână, mai încet ori cu grăbire, lăsându-ne să trăim ca mânători, lăsându-ne să trecem.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
