Să-ţi spun că te iubesc ar fi chiar ridicol

Mamă! De cinci ori ţi s-au pus în braţe prunci. Nou-veniţi şi cruzi. Pentru tine, cei mai frumoşi de pe acest pământ. Primeai în braţe două-trei kilograme de prunc şi-l făceai om. Da, măicuţa mea, în Epoca de aur ai fost mamă-eroină. Şi’ ncă ce eroină, mamă, hăi!? Trebuia să jonglezi în aşa fel cu oalele, încât să fie pline. Şapte eram la masă, cu tot cu tata. Mă rog, el nu era tot timpul, el trebuia să aducă bani, exact cum pleacă pinguinul în ocean. Lasă pe Doamna Pinguin cu puiul pe labe, la călduţ sub penele înfoiate şi el pleacă după mâncare.

Dacă iau totul de-a fir a păr, tare greu ţi-a fost, mamă. Câte cozi ai rânduit? Pentru lapte, pentru pâine, pentru carne, pentru butelie… Câte camioane de rufe ai spălat şi câte sute de oale ai umplut?Atunci nu ştiam. Veneam de la şcoală, slabă şi bicisnică, strigând din prag: „Mamă, ţi-am adus o bucurie!” Pe masă în bucătărie ne aştepta ciorba aburindă făcută din „găină de ţară” adusă cu autobuzul de bunica într-un coş împletit din nuiele. Mai erau acolo învelite în ziar 20-30 de ouă, poate şi-un borcan de miere.

Ce frumoase erau duminicile noastre. Stătem la televizor căscându-ne la „Mihaela” şi tu, mamă, tăiai cubuleţe ciocolată de casă făcută de cu seară. De zeci de ori te întrebam, pe rând ori toţi odată: „Nu e gata? Nu s-a întărit?” Şi cât de crocantă era nuca aceea din ciocolată, mamă…

Pe la zece, dacă nu mergeam la biserică, ne lăsai la Cinema Melodia. Stăteam cu bănuţii de bilete în mână ca nişte iezi-cucuieţi şi aşteptam cuminţi să înceapă Pisicile aristocrate.

Cât am mai bătut mingea în faţa blocului, nimeni nu ştie. Câte julituri în genunchi, câte cucuie? Toate s-au vindecat sub ochii tăi, mamă dragă.

Mai ţii minte ce i-ai făcut lui Sergiu de la cinci când m-a speriat pe întuneric în scara blocului? Am crezut că nu mai iese teafăr din mâinile tale. Pentru mine, mamă, pentru mine.

Parcă acum te văd, cu mine de mână în cabinetul doctorului, cu lacrimi în ochi: „Ce poate să aibă, domnu’ doctor? Nu mănâncă, îi curge sânge din nas şi leşină din orice.” După ce m-a sucit pe toate părţile, doctorul a spus cuvântul pe care l-am urât toată copilăria mea: Injecţii!

Pe la doisprezece ani m-am înzdrăvenit şi nu ţi-am mai făcut probleme din astea deloc. Pe la paisprezece eram deja mutaţi la casă, scăpaţi din blocul ăla comunist şi rece cu casa scării mereu ca o peşteră sinistră. Atunci m-ai trimis în grădină după pătrunjel şi eu am venit mândră cu o mână bună de cozi de morcov şi tu, mamă, când ai văzut, ai făcut odată: Jap! cu cozile alea la mine-n cap, aşa cum face popa când dă cu busuiocul ud peste cucoane. Am râs de ne-am prăpădit.

La optsprezece şi-o zi m-am măritat. Mi-am luat hăinuţele din dulap şi-am plecat din casa dumitale unde mi-a fost atât de cald şi bine.

Să-ţi spun că te iubesc, ar fi chiar ridicol. Prea puţin şi prea sărac. Dacă s-ar revărsa pe tine dragul cu care te îmbrăţişez când ne întâlnim, ai fi de aur mamă. Aurul cel mai pur din lume. Şi dacă bucuria cu care te revăd când vii s-ar transforma în fluturi, ar fi puzderie de fluturi albaştri, mamă, pe pământ.

Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.