Mă gândisem să scriu o carte despre noi. Inițial, aș fi vrut să duc povestea la (bun) sfârșit. Să te iubesc acolo până la capăt. Să pot fi curajoasă și să-i înfrunt pe toți. Pentru că binele învinge întotdeauna în cărți. Pentru că eu aș fi fost autorul și aș fi avut puterea de a face personajele să joace așa cum le spun eu.
Apoi m-am gândit că e mai bine să scriu despre noi așa cum am fost aievea. Aveam, mai degrabă, nevoie de o spovedanie, poate chiar de o execuție publică. Și ce poate fi mai public și mai dureros decât o carte care ar putea ajunge în orice colț al lumii. Simțeam că singura cale de a mă putea cumva izbăvi (oare?) de marele Păcat era de a striga în gura mare fărădelegea comisă și a lăsa orice străin să arunce în mine cu pietre după bunul plac.
M-am jucat cu ideea asta preț de o săptămână. Apoi mi-am dat seama că orice demers de a mă arunca singură pe rug va avea un rezultat neînsemnat. Și poate te-ar răni pe tine mai mult. Ți-ar deschide răni oribile care poate s-au închis. A curs prea mult sânge. Lacrimi (ale tale) deloc. Așa că am renunțat la idee. În schimb, l-am căutat pe duhovnic și m-am spovedit ca un păcătos de rând. Și-am îndeplinit cu strictețe canonul care mi se părea oricum prea puțin aspru pentru crima sufletească pe care o comisesem. Dar nu mă simțeam izbăvită.
* * *
De când a venit primăvara, mi-ai revenit în minte la fel de proaspăt ca atunci. Speram să fie gata cartea și să o pot lansa, poate în felul ăsta aș putea dobândi măcar un strop de liniște. Dar se lasă greu, tot mai greu. Deși o am în mine, e în toți porii, curge în vene, îmi răscolește capul pieptului, aproape că îmi face rău, nu o pot duce la bun sfârșit. În zilele când răbufnește, dau să mă pun la pupitru să scriu și mă cuprinde o teamă teribilă. Că n-are să iasă așa cum o simt. Că va spune prea mult din adevărul din mine. Că va trăda lașitatea (dar nu asta vreau de fapt?) care crește mai abitir, pe măsură ce mi se face dor și mă gândesc cum ar fi fost, cum ar putea fi încă…
Sursă foto: my-dear-moon.tumblr.com
Tânjesc să te văd, să vorbim. Ieri am căutat pretext să îți scriu. Aproape mi-am făcut curaj să te invit la o cafea, dar n-am dus până la capăt gândul. Mi-e teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă ai accepta să ne vedem. Cartea, trebuie să termin cartea. Poate vei înțelege de ce frica a biruit. Poate atunci vor înțelege și ei iubirea noastră. Și poate atunci voi avea și eu curajul. Dacă nu va fi prea târziu. Și dacă totuși ne e dat să fim…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
