Vorbiseră toată seara despre cum ar fi viața lor împreună. Despre cum și-ar construi casa pe terenul cumpărat de el, pe care ea nu îl văzuse vreodată. Despre cum el însuși ar proiecta planul casei din visele ei. Despre cum ar avea trei copii, pentru că în cifra trei ea găsea echilibrul perfect. Despre cum el și-ar cumpăra pușcă, dacă copiii vor fi fete. Despre cum ea va trebui să se mute lângă mare. Despre cum asta nu era o problemă pentru ea. Despre cum ea i-ar umple baia cu mii de coşuleţe decorative cu scoici. Despre cum ea e marea lui. Iubire. Și singura.
Despre cum el nu e marea ei….
A reușit să își adoarmă sufletul de plumb și să lase lacrimile să se stingă în perne. Sau să i se usuce pe obraji. Cum vor ele…
Telefonul a început să vibreze insistent. Curiozitatea ar fi împins-o să vadă măcar cine e, lăsând în seama raţiunii dacă răspunde sau nu. Nu se putea mișca însă. Lasă, poate se oprește. Sau poate nu.
– Alo?
– Hey!
Ar fi cunoscut „hey- ul” ăsta din 7,2 miliarde de alte „hey-uri”.
– Ești nebun? E ora 6 dimineața! Pe unde bântui? Văd că lumina soarelui nu te arde totuşi…
– Ha, ha. Sunt unde îţi este ţie locul! În Vamă! Și te-am sunat pentru că ştiu că nu ai ascultat niciodată Boléro-ul aşa cum trebuie. Deci fii cuminte și ciuleşte urechile, da?
Nu reuşise să își deschidă încă ochii, astfel încât, de la primele acorduri sacadate ale muzicii, putea simți briza sărată cum îi atingea obrajii, iar picioarele cum se cufundau în nisipul rece și umed. Îl simțea, cu brațele încolăcite în jurul taliei ei, respirându-i ușor și cald în păr. Vedea cu ochii minţii cerul însângerat și soarele ieşind triumfător din acest război al umbrelor, ca un stăpân absolut. Vedea casa cu scară interioară, aidoma celei pentru păpuşile cu care se juca cândva, demult. Îl vedea pe el, pe canapeaua albă din sufrageria cu draperii de brocart verde, citindu-le dintr-o carte cu coperţi de curcubeu celor două căpşoare cu păr cârlionţat care i se cuibăriseră în braţe şi în suflet. Se vedea pe ea, trecându-şi mâna prin coşuleţele cu scoici, pentru a le auzi zgomotul. Simţea cum se îndreaptă şi ea către canapea şi cum căpşoarele se regrupau pentru a-i face loc. Mânuţe mici şi mari se întindeau dornice să simtă mişcările celui ce avea să fie cel mai nou membru al familiei. Pentru ca tata să nu fie în minoritate în casă. Puşcă tot îşi achiziţionase, însă…
– Ai adormit?
– Nu.
– Plângi?
– Nu… Poate.
– Ştii că poţi avea totul. Cu un singur cuvânt. Te iubesc. Te voi aştepta. Cât va fi nevoie.
– N-o face.
– O să mă căsătoresc cu tine. Doar că tu nu crezi în nimic. Dar amândoi ştim unde şi cui aparţii… Nu îți mai visa atât viaţa, trăieşte-ţi-o!
Guest post by Ştefania Ilie
Citiţi şi
Cât de frumoasă ești goală, iubita mea
Mai puţin iubita mea amantă, adio!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
