„A început să doară. Brusc, neanunțat. Se plimba singură pe malul mării, își înfigea tălpile goale în nisipul ud și binecuvânta în gând răcoarea adusă de valuri. Se bucura de briză și de lipsa luminii. Era seara, târziu și întunericul coborât era spart pe alocuri de lumini răzlețe ale vapoarelor îndepărtate, de șoapte înăbușite și chicote rezervate ale unei perechi de îndrăgostiți hoinăriți de hazard tocmai pe unde îsi purta ea pașii. Și gândurile. A ajuns să le poarte ea, nu invers. De la un timp încoace, își controla senzațiile, emoțiile și gândurile și le permitea să-i tulbure viața doar cu rândul, în șir indian, cel mult două deodată. Dacă ar fi intervenit vreunul care să o tulbure, l-ar fi trimis înapoi, la coada șirului, amânând pentru mai târziu clipa răfuielii cu el.
Și totuși ar fi putut! Cum nu i-a trecut prin minte? Ar fi putut să-și închipuie că-i apare în noaptea din gânduri și-n pauza dintre pași, da, să-i vadă silueta conturată clar în întuneric, nu încețoșată, nu-i plăcea ceața, ci clară, reliefată și adiată de amintiri. Și iată…
Întunericul se limpezise, acum era înconjurată de o lumină difuză cu reflexe roșiatice, cu siluete de copaci răzleți ca niște oameni care cer ajutor, șezlonguri adăpostite și umbrele șezând turcește în jurul lor, movile ciudate de nisip care-i gâdilau tălpile goale și arătări ciudate aparținând mării care suspina atât de aproape de ea și care-și schimba fudulă spinarea de la un minut la altul. Și suspinul acela prelung, continuu și neobosit care empatiza cu iubitorii de aer sărat… ca ea.
Acesta este decorul, nu-i așa? Nu poți continua o poveste -sau n-o poți începe- fără să stabilești locul, timpul și personajele.
Era ea. Purta două cozi ștrengărești și o rochie scurtă. Galbenă, fără mâneci. Într-o mână pălăria albastră, în cealaltă sandalele. Dar el nu apăru din partea opusă, în zare, să-i vadă silueta învăluită romantic de razele lunii ca-n filmele siropoase… nu, nicidecum. Îi apăru din spate, fluierând –nu știa că poate face asta, îl va ruga să o învețe și pe ea, probabil, într-o altă poveste- pășind cu luare-aminte pe nisip. Ea remarcă ironic prezența încălțărilor lui –ca să sporească magia momentului, putea fi și el desculț. Sau cu cămașa descheiată larg. Sau fără haine. Sau…
O atinse pe umăr și o trase ușor de codițe.
-Puteai să apari fără să te chem, murmură ea mulțumită, totuși, că-și făcuse apariția atât de prompt.
-E visul tău. Tu-l controlezi. Măcar aici voi face ce spui tu.
Ea aprobă fără să arate. Într-adevăr, cu toate astea, elemente surprinzătoare ar fi putut apărea, și-ar fi dorit să apară. Își continuară drumul umăr lângă umăr, ea plutind pe lângă el și având mare grijă sa nu-l atingă. Își încetase fluieratul și ea îl însoțea fără vreo țintă sau gând propus. Sau el o însoțea pe ea. Și gândurile multe, cele care așteptaseră cuminți aliniate, jucau acum o horă nevăzută în jurul capului ei, hotărând să n-o mai asculte. El sparse din nou tăcerea:
-Te-am auzit ca pe un ecou stins. Am știut că erai tu. Așteptam să mă chemi.
Hm… da, aștepta!
-Pe unde umblai? Iar îmi bântuiai prin amintiri?
-Mă oprisem în dreptul uneia dintre ele. Aceea când ne aflam pe malul lacului și cumpăram înghețată pe băț. Nu pentru tine, ci pentru lebede. Nu-ți păsa că erai înconjurată de oameni, vorbeai și gesticulai, te exteriorizai zgomotos și râdeai… Doamne, cum râdeai!
Da, își amintea. Era frumos atunci. Încă nu ghicise viitorul.
Rămase tăcută. Nu găsea niciun răspuns de dat. Își alungă cu un gest nervos gândurile îmbulzite și acestea se risipiră neputincioase în nisip. Călcă nepăsătoare peste ele, apăsându-le ca să le uite, să le spargă, să le îngroape, să n-o mai deranjeze. Nu mai sesiza frumusețea momentului, era visul ei, el îi apăruse și ea nu știa cum să-l continue. Să se răzbune așa cum, de fapt, simțea? (pentru nepăsare? amânare? incertitudine? delăsare?) Să îl atingă, așa cum își dorea? Să îi vorbească, așa cum gândea? Să îl înghită, așa cum trebuia?
Nici ea nu-și explica de ce, dar în viața ei prima ceea ce simțea. Și se lăsa dusă de senzații ca o frunză în vânt, dorindu-și cu voluptate să fie târâtă, zburată, împrăștiată și sfâșiată și să fie pătrunsă de fiecare fior cald sau rece la intensitate maximă. Nu voia control. Nici limite. Voia sațietate. Plinătate.
-Nu te mai osteni. Știu ce îți trece prin minte.
Cuvintele lui grave o treziră. Ridică ochii speriată spre el, când își dădu seama că o „aude”. Visa într-un vis. Pfff…
-M-ai transformat în gând și-acum îți colind prin vise. Știu ce simți. Știam și înainte…
Pășeau alături. El o privea când vorbea, ea nu. Sau rar. Simțea cumva, nelămurit, că, dacă-l va privi în ochi, visul se va stinge. Se împiedică de un castel de nisip, întunericul devenise mai adânc, norii acoperiseră luna și ea căzu în genunchi. El întinse mâna să o ajute să se ridice și, fără să gândească, acceptă. Pălăria îi căzuse în apă, dispăru înhățată de un val, dar cui îi mai păsa acum de ea? El îi curăță nisipul de pe degete și ea îl lăsă. Privea în jos, la picioare, la mâini, la nisip, la mare, dar nu în sus. Nu acolo. Sus erau ochii lui cercetători și ancorați în întrebări, nu voia să fie inundată de ele, nu era pregătită pentru răspunsuri, voia doar să simtă. Era visul ei. Ce continuare să-i găsească? Să îl privească? Să îi răspundă? Să se răzbune? Să îl atingă?
Avea mâinile calde. Ale ei erau înghețate. Se simți cuprinsă de un fior fierbinte când el o atinse și-i împleti degetele cu ale lui. Fiorul o învăluia și-i înmuia armura pe care și-o croise cu sârg pentru zile pline de nopți și vremuri întârziate. Avea un punct slab platoșa aceea, căci iată, se topea fără efort la prima atingere. A lui.
-De ce faci asta? îi șopti și-și înălță ochii spre el.
-Vreau să devii dependentă de mine. Să mă respiri prin toți porii, să-ți intru în sânge, să fii plină de mine…
Știa. Știa asta. Dar nu era destul. Căci el nu era plin de ea. El își păstrase, prudent, o portiță de evadare. Ea nu. Astupase toate căile de acces. Era plină. Periculos de plină.
Visul ei continua necontrolat, senzațiile ei îl continuau. Se lăsă modelată în mâinile lui, îl lăsă să o înfioare în voie, să-i smulgă platoșa bucată cu bucată, nu-i mai păsa acum. Visa. Când se va trezi… Marea era aproape, și-o făcuse aliată de ceva timp. Când ultima zdreanță a armurii căzu, el își savură victoria luând-o în brațe, sărutând-o, ducând-o spre mare, apa aceea parșivă care îi chema, îi ademenea, îi făcea prizonieri pe nesăbuiți. El era convins că preluase conducerea visului și o ducea lin pe unde, cu pași de învingător a cărui strategie avea, totuși, un punct slab. Se lăsă purtată de brațele lui, era așa de bine… apa îi învăluia caldă pe amândoi și ea se agăță de gâtul lui. La contactul cu apa, picioarele i se transformară în coadă de pește, luând forma unei sirene și ea pluti marea recunoscătoare. Se lăsă sărutată, cuprinsă de patimă, sațietate și tremur, dădea tot, căci acum știa ce urmează. Când el îi observă metamorfoza, era deja prea târziu, cruda sirenă îl trase cu sine în adâncuri, sărutându-l cu patimă uitată și durere zâmbită. Era prada ei, rolurile se inversaseră, iar ea, victorioasă, îl abandonă în voia valurilor care-l apucară cu brațe grăbite și se depărtă grăbită, ca după o treabă bine făcută, fără remușcări și întrebări. Privi spre malul îndepărtat. Să se întoarcă? Să o ia de la capăt cu tălpile rănite? Își întoarse, ezitant, privirea înapoi, spre largul mării. Era împărțită. În cele din urmă pluti… pluti…
Și nu se mai trezi.”
Morala spune așa: cumpătarea este baza virtuților. Iar ea, care voia totul, nu le avea.
Tu, cititorule, ce bei: apa? Sau valul?
„Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem și ce vrem.
Noi să-i răspundem cufundați cu malul
Ceva-ntre rugăciune și blestem.” (Adrian Păunescu)
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
