Să pleci imediat, auzi?

12 April 2016

constantin ciucăLeila e farmacistă. Şi știe totul despre avioane.

– Cât facem până la Casablanca? o întreb, deși răspunsul îl știam de vreo două săptămâni.

Dacă lași o femeie să vorbească de capul ei, ea îți descarcă bateria la telefon înainte ca tu să ajungi să zici pâs. Leila a fost femeia cu care conversasem cel mai mult înainte de a ne vedea și nu e de mirare, că doar nu pleci în fiecare zi în Africa. Vorbiserăm adică atâtea ore, încât știam totul despre ea cu mult înainte de a ne întâlni. Respectiv, ea vorbise și eu ascultasem, dar cel puțin acum aveam avantajul că știam multe despre ea. Știam, de exemplu, că îi place la nebunie să fie întrebată lucruri simple, la care ea să dea răspunsuri complicate.

– În principiu facem trei ore şi jumătate, zice ea serioasă.

Stă și se gândește. Și pentru că răspunsul i se pare nedemn de scurt și de simplu, adaugă: Dar, evident, depinde de turbulențe. Și de aglomerația de avioane din aer. În aer sunt întotdeauna foarte multe avioane.

Desigur.

Dau din cap în semn că are dreptate și că a spus un lucru inteligent. Asta îi face plăcere și o binedispune. Drept urmare, își întinde picioarele grăsuțe și se uită cu atenție la sandalele prin care i se văd unghiile date de curând cu ojă. Le examinează atent, de parcă ar vrea să se convingă că nu poartă pe ele niciun excrement de muscă. Nu, nu poartă. Se ridică în picioare mulțumită de sine, se întoarce spre mine și îmi zice alintată:

– Mă duc la duty free să îmi iau un parfum!

Dau din cap, aprobator.

Mie îmi place să las femeile să facă ce vor pentru că ele, prin prostioarele pe care le spun și le fac, aduc varietate și nervi în viața unui bărbat. Și nu m-am înșelat deloc nici de data asta. Se întoarce țânând în mână o sicluţă cu o bilă cenuşie în loc de dop şi zice:

– Uite, am cumpărat şi pentru tine un deodorant.

– Leila, mulţumesc, dar nu era nevoie. Mai am unul neînceput în bagaje.

Ea îl bagă în poşetă şi spune simplu:

– Îl foloseşti tu, dar l-am cumpărat, de fapt, pentru mine.

Ţinând cont de faptul că Leilei îi lipseşte cu desăvârşire simţul umorului, remarca aceasta aproape că m-a făcut să zâmbesc. Dar parcă nici nu mi-a plăcut prea tare.

Casablanca e un oraş mare cât un judeţ de-al nostru, dar are un aeroport mic cât o staţie de microbuz. Cum stau în rândul ăsta de oameni aştepând controlul paşapoartelor, mă gândesc dacă e bine să mă căsătoresc într-un oraş cu un aeroport atât de mic.

– Dă-mi şi paşaportul tău, te rog. Şi actele alea traduse, zice ea.

– Păi de ce să îţi dau ţie paşaportul? Nu pot să îl prezint eu?

– Nu, nu, zice ea încet, ca şi cum ar fi vrut să nu fie auzită de poliţistul pe lângă care tocmai treceam. E mai bine aşa. Ştiu eu ce spun. Crede-mă!

Mi s-a părut un afront. La urma urmei, ţara asta, prin venirea mea acolo, făcea o achiziţie de valoare. Eu sunt un bun de utilizare îndelungată. Am o conversaţie plăcută şi inteligentă, am erecţii dese şi solide, ştiu câteva limbi străine şi sunt la fel de leneș ca și ei. Ar fi greu, prin urmare, pentru  o ţară, sau pentru o femeie, să nu îşi dorească un locuitor ca mine pe teritoriul ei.

Îi dau actele.

Văd prin ferestrele înalte nişte palmieri în faţa aeroportului şi, brusc, îmi dau seama că sunt în Africa. Începe să mi se facă al naibii de cald.

Leila însă nu locuieşte în Casablanca. Ea are o casă într-un oraş din interiorul continentului, la poalele munţilor Atlas unde ajungi după vreo patru ore de mers printre plantaţii de măslini, şiruri de eucalipţi şi păduri de arbori de plută. Suntem în maşina ei franţuzească pe care o lăsase în custodia lui Abdul cât timp fusese ea plecată în România şi care acum e plină ochi cu bagajele mele. În afară de părinţi, care nu mai încăpuseră, băgasem în genţi toată agoniseala mea. Iar agoniseala încăpuse în trei genţi de voiaj și una de mână.

Din loc în loc se vede oceanul, albastru insuportabil. În dreapta, dincolo de şanţul care însoţeşte drumul, începe un câmp roşu, bolovănos. Deasupra noastră cerul, mereu albastru, fără nicio scamă de nor, iar în mijlocul lui mereu soarele. E frumos. Îmi place. Încep să îmi zic că nu am făcut deloc o greşeală venind aici. Că făcusem o alegere bună. Că o să fie bine.

casablanca

Casablanca

La un moment dat, din autostradă se face un drum către dreapta, mai îngust. Leila încetineşte şi, ieşind din autostradă, o ia pe drumul acela. E mai îngust, iar asfaltul nu e la fel de bun ca pe autostradă.

– Nu era mai bine dacă rămânem pe autostradă? o întreb.

Ea se întoarce spre mine şi îmi explică, cu un aer contabil pe care nu i-l cunoşteam:

– De aici încolo autostrada se plăteşte. De ce să plătim atâţia bani când putem să o luăm pe vechiul drum care, oricum, este la fel de bun? Şi chiar mai scurt.

– Cât costă? o întreb.

– Cincizeci de dirhami, zice ea.

Fac socoteala. Asta înseamnă ceva mai mult de patru euro. Sunt derutat. În aeroportul din Milano îşi cumpărase un parfum pe care dăduse bani cât să se dea huța toată viaţa pe autostradă înainte şi înapoi. Mă uit la ea. E mică, durdulie, degetele ei albe şi grăsuţe contrastează puternic cu negrul volanului. E mai tânără decât mine cu vreo doisprezece ani. Conduce cu atenţie. Mă gândesc. Pentru un tichet de cincizeci de dirhami să stăm în urma tuturor turmelor de capre?! Ciudat.

Zic:

– Plătesc eu, nu-i nicio problemă.

– Nu mai întorc acum, zice ea fără să îşi mai ia privirea de la drum.

Şi asta a fost totul. Ce dacă eu voiam să întoarcă?

M-am ciupit de vreo cinci-șase ori.

Tot ceea ce știam eu despre o casă de om devenise ridicol când am ajuns în fața casei ei din Fes. Uşa de la intrare, din lemn masiv, era uriaşă. A deschis-o cu vreo trei chei şi, după ce am păşit înăuntru şi am văzut scara de marmură care, în spirală, ducea undeva spre un etaj, m-a luat o ameţeală. Nu am niciun chef să descriu casa aceea indecent de mare şi paralizant de arătoasă, dar, sincer, totul era uluitor. Ca în interiorul unei nave de croazieră. M-am oprit cu bagajele, prostit, în uşa de la intrare şi, uitându-mă în jurul meu la tavanul sculptat în lemn, la salonul mare cât un teren de fotbal pardosit de la un capăt la altul cu o marmură strălucitoare, la toate alămurile şi pernele alea roşii întinse în lungul pereţilor, la obiectele ciudate care sclipeau în soarele după amiezii, dintr-o dată am înțeles: femeia asta mă adusese acolo pentru organe. Rinichi, splină, ficat. Eram nefumător, deci, teoretic, chiar şi plămânii puteau fi refolosiţi.

Dintr-o dată, urlă:

– Selmaaaaaa!

M-am speriat puţin. La câteva secunde, fără să facă niciun zgomot, de parcă pluteşte, îmbrăcată de sus până jos într-un fel de pelerină neagră dintr-un material subţire care flutură, coboară în viteză pe scara de marmură, îngrijorată, dar cu zâmbetul pe buze, o tânără arăboaică care ne întâmpină cu o plecăciune adâncă.

– Ahlan ua sahlan, ia anisaa, zice ea, încet.

Apoi se îmbrăţişează cu Leila de parcă erau două bune prietene care se revedeau după o despărţire îndelungată.

Este Selma, servitoarea.

Sunt un tip ciudat, recunosc. Văzând cele două femei cum se îmbrăţişează în spaţiul acela armonios dintr-o casă din Africa, cum se ţin cu delicateţe în braţe una pe alta şi cum se ating, simt că mi se scoală. De neînţeles reacţie. Poate din cauza drumului lung. La fel cum, mai demult, prin clasa a noua sau a zecea, în timpul unei teze la matematică, mi s-a sculat brusc pentru că nu îmi mai aduceam aminte cât era derivata din e la x.

Sunt trântit pe o sofa lungă şi moale dintr-o cameră de la etaj şi mă uit în tavan. Mi se pare că văd o muscă plimbându-se. Zic, cu un început de îngrijorare:

– Aici la voi, în Maroc, aveţi şi scorpioni?

Ea se uită mirată.

– Scorpioni?! zice ea. Se gândeşte o clipă. Apoi, cu siguranţa unui expert naturalist, zice ştiinţific:

– Nu, scorpioni nu avem.

– Dar maimuţe aveţi?

Mi-ar fi plăcut să văd nişte maimuţe din acelea mici ţopăind  prin curtea casei.

– Da, maimuţe avem. Sigur că avem. Dar sunt departe de aici. Sunt într-o pădure pe un munte. Mai la nord, zice ea aranjându-şi în oglindă turbanul făcut dintr-un prosop alb.

Tocmai ieşise din baie.

Conversaţia noastră ar fi trebuit să fie despre, de fapt, cu totul altceva decât despre maimuţe. Ar trebui să vorbim despre noi. Despre cum o să ne organizăm viaţa împreună. Despre căsătorie. Despre muncă. Despre bani. Zic:

– Dar şerpi sunt?

– Şerpi sunt, răspunde ea prompt.

– Mulţi?

– Ce mulţi?

– Şerpi, zic eu.

– Nu mulţi, răspunde ea masându-şi bărbia şi privindu-se de aproape în oglindă.

– Mai mulţi de zece? întreb eu cu gândul la o pereche de cizme.

– Mai muuulţi!

Leila şi-a cumpărat o maşină nouă. Ca să pară o afacere bună, maşina a venit la pachet cu un week-end gratuit pentru două persoane într-un hotel de cinci stele pe malul Atlanticului. Suntem pe autostradă, am trecut de Rabat, am trecut şi de Casablanca şi acum ne îndreptăm în continuare spre sud, spre El Jadida. Leandri înfloriţi le colorează insula dintre sensurile autostrăzii pe zeci de kilometri. Când albi, când roz, când roşii. Chiar şi poliţiştii care se ascund printre ei cu echipamentele radar sunt decorativi în uniformele lor albastre.

– Merge bine maşina, zice ea a zecea oară, de când am plecat de acasă.

– Daaa, foarte bine, zic eu a zecea oară.

Trebuie să îi confirm  că făcuse o afacere bună cumpărând maşina aceea.

În dreapta, oceanul nesfârşit a confiscat definitiv orizontul. Sate mici şi plate din care ţâşnesc minaretele albe al moscheilor se derulează unul după altul pe ţărm. Plaje albe, mai mici sau mai mari, se întind în lungul ţărmului strălucind sidefate în soarele acesta mereu prezent. Maşina alunecă lin, fără zgomot, pe asfalt, la fel de lin cum mie îmi alunecă mintea spre trecut şi spre viitor.

– Merge bine maşina, zice ea a unșpea  oară, de când am plecat de acasă.

– Daaa, foarte bine, zic eu a unșpea oară.

În fine, apar indicatoarele pentru El Jadida. După un sens giratoriu o facem la dreapta şi, după numai câteva zeci de metri, suntem dintr-o dată chiar pe malul oceanului. Las geamul în jos şi aud oceanul. Valurile mici spărgându-se de ţărm. Plaja, pe care întotdeauna se găsesc scoici goale sparte mărunt, în care îţi înţepi tălpile, foşnitoare. Mirosul de alge adus de briză şi sentimentul ciudat că oceanul nu aparţine niciunei ţări anume, ci doar sieşi. Când te afli pe malul oceanului, nu mai ştii în ce ţară eşti. Eşti la ocean. Şi nici nu mai contează. Drumul o coteşte chiar în lungul ţărmului. În dreapta, o vegetaţie înaltă de arbuşti necunoscuţi, în stânga, oceanul şi plaja. Aproape că mi se taie respiraţia de atâta frumuseţe. Zic, autoironic, ca să nu cumva să îmi dea vreo lacrimă:

– Maaaamă, ţaţo, cât ocean!

Leila însă nu gustă devierile acestea lexicale. Ea e farmacistă și câştigă o groază de bani. Se uită la mine puţin dezamăgită. Zice:

– Ce ai, dragă? Ce e cu vocabularul acesta?

Apoi vede un indicator verde, scris în alfabetul acela al lor, arab, la fel de curb ca şi sofalele lor, şi exclamă extaziată, cu glas schimbat. Cu evlavie:

– Vezi, aici în dreapta este terenul de golf al regelui!!!

Şi spunând asta, e dintr-o dată transfigurată toată. De parcă tocmai fusese beatificată acolo, pe malul oceanului, şi acum plutea şi se ridica lin spre cer cu o crosă regală de golf în…

Zic:

– Da, ţaţo, chiar aşa! Terenul regelui!

Ea se uită scurt la mine, face o grimasă şi conduce mai departe. E nemulţumită. Nu i-am întreţinut sentimentul de business class pe care şi-l indusese. Par cam sărăntoc. Eu însă mă simt bine. Îmi place la ocean.

Exclam:

– Ia uite, exact ca la Costineşti. O epavă!

Şi, într-adevăr, aproape identic cu cel de la Costineşti, se vede la câteva sute de metri de ţărm, scheletul ruginit al unei epave rămasă pentru totdeauna prinsă în nisip.

Pe Leila însă ultimul lucru care ar putea să o impresioneze sunt epavele. Ea e de fel din Titu. Dacă treci azi prin Titu vezi atâtea epave, că ţi se scârbeşte. A făcut facultatea de farmacie la Bucureşti şi s-a măritat cu un arab. Era o vreme când arabii erau foarte căutaţi de studentele românce.  Cu un parfum şi cu un săpun de doi bani jumate îşi asigurau felaţii pe o săptămână. Ea însă făcuse chiar mai mult decât atât. Chiar reuşise să se mărite cu unul dintre ei. Probabil vreun fraier mai sentimental. Şi, după terminarea facultăţii, bum! a aterizat aici într-o familie în care avea două soacre oficiale, două neoficiale, şapte cumnaţi şi unsprezece cumnate. Numărul exact de nepoţi nu l-a ştiut niciodată şi, sincer, nu o condamn pentru asta. Numărul acestora se schimba, real, de la o săptămână la alta, îngreunându-i astfel ţinerea de minte.

În dreapta, din spatele unui pâlc înalt de palmeri bătrâni, apare dintr-o dată hotelul, strălucind alb în lumină. E construit în stil arab şi este uluitor de frumos şi de elegant. Este prima oară când stau la un hotel de cinci stele. Leila scoate imediat aparatul de fotografiat şi mă pune să îi fac poze. Cât mai multe. La recepţie. În holul central. În curtea interioară. Pe buza piscinei. Printre yucile înflorite de pe aleile din curtea interioară. Peste tot. În tot felul de poziţii. Trebuie să trimită poze peste tot.  Ne-am instalat. Îi fac Leilei câteva poze în baie, câteva în cameră, câteva pe balcon şi apoi ne hotarâm să ieşim pe plajă să ne prăjim puţin. Este abia două după amiaza şi nu e o idee rea să folosim timpul rămas.

E o plajă exclusivistă, care aparţine hotelului. Nu sunt decât câteva persoane. Ne întindem. Oceanul e la câţiva paşi. Privesc o vreme cerul. Albastru şi fierbinte. Apoi închid ochii. Parcă mai văd încă cerul direct prin pleoape.

Oare nu ar trebui să discutăm odată despre situaţia noastră? Despre viitor? Despre ce urmează să facem? Sunt de aproape o lună în Maroc, întins printre perne, şi nu trebuie să fac nimic. Decât să duc maşina la spălat, marţea şi vinerea, şi să o f*t, de preferinţă zilnic, pe Leila.

Doar că nici treaba asta nu merge prea bine. Cea cu f*tutul, vreau să spun. Nu ştiu de ce. Poate din cauza deshidratării? Poate pierd prea multe săruri prin transpiraţie? Sunt îngrijorat. E posibil oare ca un gigasexual ca mine să intre în andropauză? E posibil să îţi dispară cheful de amor? Şi de ce dracu mi se scoală atât de greu? Doar stau foarte bine cu inima şi cu circulaţia, iar mâncărurile lor sunt pline de condimente şi camerele de arome.

Dacă nu ai p*lă în lumea asta, ca bărbat nu valorezi nici cât o ceapă degerată.

Soarele îmi bate direct în cap. Iau tricoul pe care îl purtasem pe mine şi mi-l pun peste frunte, să mă ferească. Adorm îngrijorat de libidoul meu intrat într-o adormire dăunătoare pentru toată lumea.

Dorm.

Nu ştiu cât.

Când mă trezesc sunt năuc. Privesc în jurul meu cu stupoarea unui pacient trezit dintr-o anestezie generală. Recunosc plaja, dar nu mai văd oceanul. Leila este trântită alături de mine, cu mâinile şi picioarele depărtate de corp, cu revista pusă peste faţă. Soarele este mai jos, însă este în continuare foarte puternic. Mi s-au înroşit piepţii şi burta. Simt cum mă ţine pielea pe umeri. Ăsta e semn că m-am înroşit cam tare.

Zic:

– Cine a luat oceanul de aici?

Credeam că o să zâmbească.

– Nimeni. E acolo, la locul lui, zicea ea serioasă.

Refluxul dusese apa cu vreo sută de metri mai la vale. Plaja era cu o sută de metri mai lată.

– Cred că ar trebui să plecăm, zic eu. Pentru prima expunere este destul. Să vezi ce o să ne usture.

– Nu o să păţim nimic. Mai stăm până la şase. E păcat să nu folosim soarele ăsta. Ia uite ce bun e!

– Păi dacă folosim azi tot soarele, mâine o să fim carne vie, zic eu, deranjat de raţionamentul ei simplist.

– Stai liniştit, eu rezist foarte bine, zice ea ridicându-se în fund pe prosop.

Deci ea rezistă foarte bine.

Ce naiba să fac? Stau pe prosopul ei, sunt în ţara ei, sunt pe plaja asta pe banii ei. Şi în prezenţa ei mi se scoală din ce în ce mai rar. Tac din gură, asta fac. Şi intru în apă.

Şi vine şi momentul de care mă temeam.

Deşi este foarte cald, din când în când simt cum mă trec nişte frisoane reci. Le recunosc. E semnul că organismul nu mai face faţă la schimbul de căldură cu mediul. Trebuie neapărat să plecăm de acolo. Să mă îmbrac ca să mă protejez. Mă ridic în picioare şi zic, hotărât:

– Hai!

Ea se uită nedumerită la mine:

– E abia cinci şi un sfert, zice.

– Nu conteaza! Hai să mergem. Acum!

– De ce? Să mai stăm până la şase.

– Acum! Am stat prea mult. Mă ia cu frisoane. Dacă nu vrei, poţi să mai rămâi. Eu merg în cameră.

Să laşi o femeie singură pe o plajă aici, în Maroc, este ca şi cum ai arunca-o la câini. Se ridică îmbufnată şi începe să îşi strângă lucrurile cu gesturi nervoase.

Dacă nu fac un duş fierbinte am să mor acolo pe plajă.

Ajungem în cameră.

– Ce ai, dragă? mă întreabă ea văzând că tremur.

– Nimic, zic eu, macho. Trebuie să fac neapărat un duş fierbinte.

– Şi eu trebuie să fac, zice ea. Ia uite cât nisip e pe picioarele mele.

Şi ridică, demonstrativ, un picior în aer.

Sunt, în general, un tip bine crescut. Cunosc, în mare, cerinţele unei politeţi fireşti. Drept urmare, încă scuturat de friguri, zic cu jumătate de gură:

– Bine, intră tu puţin mai întâi. Dar să ieşi repede. Şi pe urmă intru eu.

Există în viaţă momente în care destinul se curbează şi, în loc să meargă înainte, o face la dreapta. Sau la stânga. Şi te trezeşti, dintr-o dată, într-o altă viaţă. Diferită total de cea pe care ai anticipat-o până în secunda aceea.

Ei bine, momentul în care ea a intrat în baie, deşi aparent anonim şi banal, a fost unul din momentele de care vorbesc. Destinul urma să se curbeze.

Leila intră în baie.

Scuturat de friguri, închid uşa în urma ei şi mă trântesc pe unul din paturi. Trag pătura din păr de cămilă peste mine şi mă ghemuiesc sub ea, încercând să mă încălzesc. Recunosc că este greu de crezut că într-o zi de iulie, undeva în Maroc, unde soarele nu apune niciodată şi toată lumea se sufocă de căldură, poate să te apuce tremuraul de frig. Dar ăsta  este adevărul gol goluţ. Pământul începe să se învârtească mai repede decât învăţasem la orele de geografie. Mi se face rău de-a binelea. Am nevoie de duşul ăla fierbinte ca de aer. Imediat! Numai că în baie este acum Leila. Eh, o să iasă peste două, trei minute şi totul va reveni la normal. Mă voi simţi mai bine…. Doar că nu ştiu ce se întâmplă. Au trecut mai mult de cinci minute şi ea este în continuare în baie. Se aude un vuiet înfundat de apă curgând în cadă. Îmi ating corpul cu degetele şi simt că pielea mea pur şi simplu frige. Dacă îmi spargi un ou pe umeri, de pe piept îl culegi omletă. Ciudat este că, fierbinte cum sunt, îmi este în continuare foarte frig. Foarte frig. Mă cutremur tot. Dinţii îmi clănţăne cu intermitenţe în gură, iar în cap, paradoxal, îmi fierbe creierul. Am citit undeva că de insolaţie se poate muri. Sunt un tip responsabil, nu pot face asta părinţilor mei. Să mor adică pe aici. Ai mei abia dacă au bani cu care să îşi plătească întreţinerea la bloc. De unde să ia ei atâţia bani cu care să mă aducă pe mine mort acasă? Ţin mult la ei, nu pot să le fac aşa ceva. Moartea iese din discuţie. Ce dracu face bondoaca asta cu curul mare acolo în baie? A zis că stă numai două minute şi a trecut deja mai bine de un sfert de oră. De ce nu se gândeşte şi la mine? Ce mama dracului face acolo?

Trebuie că a trecut cel puţin o jumătate de oră. Din baie se aude acelaş vuiet surd. Dinspre balcon, la fel. Cred că am deja o febră foarte mare. Îmi dau seama că trebuie să întreprind ceva înainte de a începe să delirez. Mă ridic din pat. Dinţii îmi clănţăne ca în desenele animate. Ajung lângă uşa băii. Dinăuntru se aude acelaş sunet constant de jet de apă căzând pe pereţii căzii. Bat la uşă. Aştept. Nimic. Mă gândesc că aşa este civilizat. Să bat mai întâi la uşă. Să nu o surprind cu mâna pe clit. Bat. Nimic. Niciun răspuns. Bat mai tare. Niciun răspuns. Mă enervez și încep să bat cât pot de tare cu pumnul în uşă. Simt cum încep să îmi pierd cumpătul.

În fine, clanţa se mişcă şi uşa băii se deschide. Mai bine spus, se crapă. Prin crăpătura formată, iese capul clăbucit al Leilei. Are un prosop mare şi alb înfăşurat peste corp, strâns deasupra ţâţelor. Ochii ei negri, înroşiţi acum de apă mă privesc sever.

– Ce ai dragă? De ce baţi aşa? întreabă ea nervoasă.

Trebuie că arăt foarte descompus. Sunt sigur că dacă aş fi în locul ei şi m-aş vedea în momentul acela cum arăt acolo, în faţa uşii de la baie, nu mi-ar plăcea deloc de mine.

Zic, cât de calm pot:

– Ce faci, mă?

Ea nu răspunde imediat. Se uită la mine să mă decodifice.

– Ce vrei? răspunde ea răstit.

Mi se pare de necrezut.

– Ce faci? întreb încă păstrându-mi cumpătul. De ce nu ieşi?

– Mă spăl pe cap. Aşteaptă să termin! zice ea, scurt.

În aer începe să plutească un semn rău.

– Păi a fost vorba că stai două minute, zic cu un glas schimbat, mânios.

Simt că nu-i a bună.

Strigă din crăpătura uşii, enervată:

– Ies când vreau eu, e bine?

Am un fix: ţin foarte mult la cuvântul dat. Dacă ţi-ai călcat cuvântul, în faţa mea nu prea mai însemni mare lucru. Sunt punctual şi cer aceeaşi punctualitate extremă de la cei cu care am de-a face.

Mă ui la ea siderat. Din crăpătura uşii mă priveşte o femeie pe care nu o recunosc. Sunt la un pas de a-mi pierde cumpătul.

Zic, clănţănind:

– Dacă ai fi avut puţin bun simţ, ai fi ieşit după cinci minute şi m-ai fi lăsat să intru. Aşa am vorbit, nu?

În clipa aceea, mormolocul ăsta cu deficienţe hipofizare se visceralizează brusc. Adică, stai puţin, eram într-un hotel de cinci stele pe banii ei şi eu aveam pretenţia ca ea să mă lase să fac baie? Privirea i se schimbă. Vocea i se schimbă. Face un pas înainte, iese din baie în hol şi de acolo îmi ţipă în faţă:

– Mă faci tu pe mine nesimţită, mă? Mă faci tu pe mine nesimţită?

Turnura asta mă surprinde. Nu o făcusem nesimţită. Ridic, la rândul meu, vocea, dar încerc să îmi păstrez controlul. Rezultatul e că sunt atât de dobitoc, încât încerc să argumenetz  logic.

Zic:

– Am spus doar că dacă aveai mai mult bun simţ, m-ai fi lăsat să intru. Nu te-am făcut nesimţită.

Se repede spre mine ca şi cum ar vrea să mă apuce cu mâinile de gât ca să mă sugrume şi ţipă, dementă:

– Mă faci tu pe mine nesimţită, mă? Mă faci tu nesimţită? Tu, mă?

Adică eu o făceam pe ea nesimţită?!

Mă uit la ea cu stupoare. Tremură toată şi spumegă. Mică şi diformă. Toată faţa i se urâţeşte. Pare şi mai mică. Tremură.

Şi atunci se întâmplă singurul lucru care nu trebuia să se întâmple. Ţipă cu furie, şi, ambalată, zice propoziţia interzisă:

– Pleacă imediat de aici! Chiar acum! Te rog să pleci, auzi? Chiar acum! Ia uite, dom’le, zice ea ridicând mâinile spre cer, pe cine am adus eu aici!

Şi apoi, stupefiată de descoperirea pe care o făcuse repetă:

– Ia uite pe cine am adus eu aici!

Mă opresc brusc din clănţănit.

Pentru că ceea ce aud mă paralizează.

– Să pleci! Să pleci chiar acum, auzi! Chiar acum! Pleacă la Casablanca şi ia avionul de acolo! Cu mine la Fes nu te mai întorci! Nu mă interesează. Să nu te mai văd! Pleacă chiar acum!  Şi, înfuriată până peste poate, căcăcioasa asta mică şi bondoacă pentru care îmi lăsasem în urmă ţara, limba, slujba, părinţii şi istoria, clăbucită şi udă, observând că prosopul în care era înfăşurată stătea să cadă de pe ea, intră din nou în baie trântind cu o furie demonstrativă uşa în urma ei.

Eram, care va să zică, dat afară. Dar nu eram dat afară numai din camera aceea de hotel. Eram dat afară din ţară. Dat afară de pe continent!

Mă întind din nou pe pat. Fără vlagă. Nu mai tremur. În schimb, mă cuprinde o torpoare ciudată. Parcă plutesc. Plutesc prin camera aceea de cinci stele. Şi patul pluteşte. Apoi, levitând cam la doi metri de sol, ies cu pat cu tot prin pereţii deveniţi între timp imateriali şi, încet, încet, dus de briză, mă pierd în depărtare peste ocean.

Este pentru prima dată în viaţa mea când sunt dat afară dintr-un continent.

Au trecut câteva luni de zile şi atât Fesul, cât şi Casablanca au în continuare aeroporturi mici, nepotrivite. Căcăcioasa asta mică a încercat de câteva ori să o dreagă, dar eu nu mai am încredere în ea şi nu o mai iau în serios.

Mi-am făcut rezervare la Alitalia.

Renunţ la poziţia îmbelşugată de satrap în satrapia Fesului şi o pornesc spre cartierul împuţit, plin de tomberoane răsturnate şi de câini nervoşi din ţărişoara mea. „Băi, dacă eram în locul tău, mi-o sculam din l*bă şi tot nu plecam de acolo!”  avea să îmi spună un cunoscut cu dispreţ în glas pentru prostia mea de a fi lăsat în umă atâta bunăstare.

Recunosc. Aşa sunt eu. Tâmpit. Nu mi se scoală decât dacă îmi tresare inima de drag şi de poftă pentru femeia de lângă mine.

Sunt în ţară de câteva săptămâni. E iarnă, frig şi zloată. În pieţe se vinde varză de pus la murat, iar oamenii sunt urâţi şi răi. Portocalii înfloriţi a doua oară şi fructele înţepătoare, dar dulci, de cactus au rămas departe, în sud, în soarele care nu apune niciodată. Sunt lefter. Acum mă aflu în biroul acesta foarte înalt, cu căciula în mână, în poziţia pe-loc-repaos şi aştept ca domnul inspector de personal din scaunul impozant din faţa mea să termine de citit articolul din ziar. În fine, pune ziarul pe birou.

Zice:

– Da, dom’ profesor, spuneţi. Vă ascult.

Îi spun că aş avea nevoie de o slujbă.

El se uită la mine puţin nedumerit. E un inspector simpatic. Zice:

– Dar dumneavoastră nu aţi predat la Colegiul…? Şi spune în continuare numele celui mai bun şi celui mai râvnit colegiu din oraş.

– Ba da, zic.

– Păi, şi de ce aţi plecat de acolo?! întreabă el nedumerit.

– Păi… am plecat în Africa, zic schimbându-mi piciorul de sprijin.

El se uită la mine într-o dungă. Nu ştie ce să creadă. Arăt destul de ponosit şi, de aceea, replica mea probabil i se pare o glumă care îi depăşeşte momentan înţelegerea. Renunţă la întrebările suplimentare. Spune amabil:

– Da, dom’ profesor. Lăsaţ-mi un număr de telefon şi vă sun eu în câteva zile.

Îi las numărul de telefon, îi mulţumesc şi plec.

Şi într-adevăr, peste numai două zile, telefonul sună şi la el este domnul inspector. Zice:

– În legătură cu postul.

– Da, dom’ inspector, zic eu curios.

Urmează o tăcere. Aud cum foşnesc nişte hârtii. Apoi spune:

– Să stiţi că am o jumătate de normă la un liceu, dacă vă interesează.

– Mă interesează, dom’ inpector, cum să nu?

– Dar să ştiţi că va trebui să faceţi naveta, zice el subliniind că acesta era un dezavantaj.

Eram lefter. Puteam să mai fac nazuri?

– Nu e o problemă, zic dezinvolt.

– Păi în cazul acesta, spune inspectorul, dacă doriţi, vă puteţi prezenta începând chiar de mâine. Au mare nevoie de dumneavoastră acolo.

– Unde, dom’ inspector? întreb nerăbdător.

– Nu e departe, să ştiţi. Şi e un colectiv bun acolo. La liceul din Titu, dom’ profesor! Chiar lângă gară.

Îl puteți urmări pe autor aici sau citi mai mult din literatura lui aici.



Citiţi şi

Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă

Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast

Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. ana / 8 May 2016 17:44

    daca nu i-ai fi adresat invective as fi considerat povestioara amuzanta… Se pare ca atunci cand femeia face ceva ce e impotriva a ceea ce-ti doresti tu, brusc devine bondoaca, cu curu mare etc…aceiasi, despre care spuneai ca ti-ai lasat tara, parinti, job, pt ea. Interesant. Evident ca nu pt ea, ci pt banii ei… Urat

    Reply
  2. alexandra / 14 April 2016 17:19

    :))))) Scris cu atata talent si haz, minunat!!

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro