Ajung la etajul atât de cunoscut și intru în apartament. Ca de obicei, ușa era descuiată, semn că mă aștepta și azi, deși nu-i spusesem că pot veni. De fapt, am vrut să-i fac o surpriză. Trebuia să mă întorc de-abia mâine, dar nu am mai avut răbdare. Am invocat un motiv pueril care mă poate costa o promovare și am fugit din mijlocul unei reuniuni importante. Dar ce contează o efemeră poziție de aparentă putere față de împlinirea completă, supremă, pe care ți-o oferă fericirea de a fi iubită de bărbatul pe care, la rândul tău, îl iubești?
Holul este întunecat și, în surdină, răzbat acordurile calme ale unui tango. Ciudat, nu știam că ascultă tango fără să cedeze ispitei de a-i porni pe ritmuri. Ce prostie zic acolo, cum să danseze de unul singur… tango? Înaintez tiptil, în timp ce las în urmă haina, poșeta și pantofii. Îmi imaginez uimirea lui sinceră, deși am senzația că parcă mă așteaptă… Deodată, mi se face foarte sete. Sper că mă va întâmpina un pahar de gin tonic, ca de obicei, băutura mea preferată. Cu el, beau doar gin tonic. Așa ne-am cunoscut, ciocnind la un revelion cu mulți necunoscuți, la întâmplare. Când am ajuns la el, mi se terminase șampania, așa că m-a tras într-o parte, mi-a oferit un gin tonic, am ciocnit regulamentar și apoi ne-am sărutat de An Nou destul de… neregulamentar. De atunci, au trecut trei ani și suntem în continuare împreună. Nu, nu mi-e teamă că dragostea ar putea dura doar atât, precum spunea nu știu care francez… Prostii. Dragostea durează cât vrem noi, când este. Când nu-i, ce să dureze?
Holul pare nesfârșit… între acordurile molatice am senzația că aud șoapte. E numai o senzație, știu. Sau poate că a dat drumul la televizor căruia nu-i acordă niciodată atenție, dar pe care îl pune în funcțiune doar ca să-i țină de urât cât nu suntem împreună… și eu fac la fel. La mine însă e un obicei vechi, de pe vremea când singurătatea dintre relații mi se părea înspăimântătoare, rece, oribilă. O încălzeam doar cu vodka asta zdravănă și voci artificiale răspândite de indiferentul televizor.
Doamne, câte gânduri încap în câteva secunde…. Ușa de la living este întredeschisă. O împing cu un gest larg, aproape teatral, cu gândul să strig, infantil „surprizăăă!”, însă vocea mi se oprește la jumătatea drumului… pe canapea, un bărbat și o femeie, șușotesc și se sărută pasional. Rămân interzisă, o umbră întunecată în lumina prea slabă a unui lampadar modest, singura aprinsă, ce ajunge cu greu la noi, actorii unei scene grotești. Vreau să-i strig numele, să încep să fac scandal, să mă înfing între ei, să-l iau la palme, iar pe amanta de ocazie s-o trag de păr vârtos, măturând casa cu ea și, la sfârșit, să-i torn și paharul meu de gin în cap. Da, măcar atât, paharul mă aștepta cuminte… Însă, în realitate, nu spun nimic și nici nu reușesc să ies din împietrirea în care m-a aruncat șocul.
Și rămân mută și nemișcată, neobservată de perechea preocupată să se devoreze reciproc. Înghit în sec, cu o durere scurtă, dar intensă în piept. După mult timp, poate un secol sau poate doar câteva secunde, cu greu, mă smulg din loc, mă întorc, pun pe podea cadoul pe care i-l adusesem și mă ridic anevoie, cu un singur gând coerent: să plec așa cum venisem.
…când mă ciocnesc de cineva. Tot o umbră ca mine. Mă cuprinde în brațe și începe să mă sărute fără preaviz, după care îmi șoptește la ureche cu o voce atât de cunoscută…
„Unde crezi că pleci, te așteptam, eram sigur că vii azi. Hai să-ți prezint niște prieteni”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
