Sobru, înalt, retras, chip plăcut, emanând căldură, atât de atipic la un bărbat. Îl priveam cum se chircise în jurul scaunului, privind nemișcat ușa. Eu așteptam medicul să iasă cu ștampila și documentul, el părea că se născuse acolo, cu scaun cu tot, absent la lumea din jur. Era frumos stând așa desprins de lume, un paradox viu pe un scaun. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit și el. Deci nu era atât de absent pe cât părea.
Sala de așteptare, un hol lung, populat de o lumină incertă, era goală. Am observat că ținea în mână un mic breloc căruia îi șoptea obsesiv ceva. I-am perceput suflarea pusă în șoaptă: ”Să nu mori fără mine”. Mi-am dus instinctiv mâna la gură.
M-a privit și, aproape în șoaptă își continuă zicerea, ca și când aș fi fost o icoană.
– Am dădăcit-o ca pe un puști căruia părul i se ridicase indecent în creștet. Mă privea distrată, cu nostalgie. O amuza stresul meu privitor la nimicul ăla de treabă. Dar evident că pentru mine era capăt de lume. Îi venea să râdă. Și asta mă înfuria și mai tare. Nu mă auzea. Se bucura de ceva neștiut mie și asta îi punea un zâmbet constant pe chip. A mototolit o pagină din agenda mea de buzunar și a aruncat-o înspre mine. De regulă nu nimerea nici o clădire. N-avea îndemânări din astea. De astă-dată, hârtia a intrat drept în gura mea plină de explicații de viață și moarte, zile și toate-cele. A hohotit. Doar ea. Eu mă chinuiam să-mi elimin resturile de pe dinți. Nu știa dacă eram roșu la față pentru că eram furios sau pentru că nu mă putem decide dacă să râd ori să mă enervez. ”Putem încerca și varianta în care tu stai în cap și eu trag la coș”, mi-a zis amuzată. Eram atât de contorsionat și de perplex încât nu i-am răspuns. A râs iar. Am muștruluit-o că nu poate fi măcar o clipă serioasă și mi-a zis simplu că nu. Am întrebat-o de ce și mi-a zis că: ”De femeie, de drag de viață, de bucurie că ești, de fericită că sunt”. Am ieșit pe ușă răcnind ca un apucat că bate câmpii și îndrugă prostii. Ea a murmurat în urma mea că mă iubește. Iar eu, hotărât am trântit ușa. Nu mai voiam să repet greșelile pe care le făcusem cu prima mea prietenă care, după ce-i îndurasem toate frivolitățile, m-a părăsit pentru un artist. Am greșit, domnișoară! Era și ea un suflet de copil și credeam că trebuie s-o pun la respect, să știe…
Fu întrerupt de o sonerie stridentă și de vocea unei asistente care îl anunță că poate să intre pentru câteva minute. L-am auzit doar șoptind cutremurat: ”Să nu mori fără mine”.
În orele următoare, pe fluxul de știri am citit despre o tânără de 26 de ani, lovită în plin de o mașină pe trotuar. Nu prea avea șanse de supraviețuire. A doua zi, același flux de știri impersonal mă anunța că tânăra murise.
L-am reîntâlnit. Încărunțit, cu chipul supt. Își refăcuse viața, dar sufletul nu. M-a recunoscut.
– De câte ori poți iubi într-o viață, domnișoară?, mă chestionă el oarecum retoric, vorbind despre iubirile sale cu mine, poate niciodată cu ele.
De iubit, ai putea iubi de miliarde de ori, câte clipe, atâtea iubiri. Contează cărei iubiri îi vei mărturisi apartenența, căreia i te vei preda necondiționat. Am zâmbit. Unii vor spune ”te iubesc” mereu persoanei nepotrivite. A râs. Era convins că mie mi-ar fi putut spune zilnic despre iubire. Poate la o cafea ca o rubrică de „Fapt divers”. Am plecat în grabă. M-am oprit în prima cafenea și am scris cu disperare pe șervețelul imaculat: ”Să nu mori înainte să te bucuri de mine, înainte să mă bucur de tine! Să nu mori fără mine, auzi?!”. Se făcuse târziu, prea târziu. Am mototolit hârtia și m-am abandonat hazardului.
Pe Lacrima o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
