Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenței noastre, nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre cu indiferență. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranță. Ne concentrăm pe sărbători si gesture simbolice iar restul vietii noastre cu ele este lăsat in paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o dominanta a vietii noastre. Ceea ce ar trebui să fie centrul vietii noastre impreună, am reusit s-o izolăm in ritualuri vulgare. Valentine’s Day, 1 martie și 8 martie, zilele onomastice sunt zile în care câștigă florăresele și vânzatorii de nimicuri. Trăirea acesta ritualică, redusă la cateva zile pe an, golește de sens responsabilitatea noastră în a cântări și prețui exact resursele și contribuțiile femeii în societatea noastră de ciobani si cocalari. Un buchet de flori și un parfum ne spală păcatul de a nu respecta femeia cele 360 de zile în care nu e onomastică sau sărbatoare marketizată.
Un nefericit de ritual, în care ne mințim și cumpărăm indulgențe, ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi închipuiți, fără minte și sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării feminității abstracte ne mint și ne înșală, iar ele acceptă și chiar se bucură de simbolismele dulcegăroase, căci au cu noi răbdarea infinită a mamei și puterea de a îndura a sclavei? Cumpărăm indulgențe ca niște păcătoși fricoși și socotim uneori în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viață, în cel mai bun caz poate să amintească de niste emoții sau instincte demult adormite. Ce să facă ele în noptile de singurătate, când noi uitam să venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?
Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu specialiști în întrupări simbolice ori în metafore înflorite. Pe peretele din coliba pescarului din Bătrânul și marea, ne spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde îl privea chipul soției. Văzând cum se decolorează fotografia, personajului i se face milă și pune fotografia pe un raft, sub o cămașă curată. Nu, nu este vorba de nici o metaforă aici, scriitorul o spune într-o scrisoare către un prieten: „Nu exista în ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Bătrânul este bătrânul. Băiatul este un băiat și peștele este un pește (…) Tot simbolismul de care vorbește lumea e shit”. Gestul personajului de a ocroti fotografia și chipul soției este unul de o tandrețe cosmică, nu e un ritual încifrat.
Cioran, scepticul scepticilor, în singurătatea lui de gheață, a spus la final că femeia este muzică rătăcită în carne. Nu e în această rostire vreo odă dulceagă și nici vreun gând de sofistă profunzime simulată. Este ceea ce cred eu că pot iubi și respecta femeile la noi: să nu le amăgim și să nu ne amăgim nici noi prin ritualuri și simbolistică impotentă. Să le privim așa cum sunt și să recunoaștem că sunt egale cu noi. Că nu sunt obiecte de care ne folosim din când în când, ci parte a ființei noastre, fără de care nu suntem nimic.
Pe Vasile îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
