Suntem la capătul lanţului trofic și ne-am fixat asta drept memento ontologic. Şi din somn dacă ne trezim, ştim că viscerele, sângele şi sufletul nostru nu devin gustarea nimănui. Nu ne amestecam cu râmele, cu fitofagele ori cu găinile, pe noi nu ne mănâncă nimeni! Se mai întâmplă, rarsisim ce-i drept, ca unul de-ai noştri să îşi mănânce semenii, strecurându-şi apetitul bulimic printr-o breşă a ecosistemului, dar e fie vreun sonat, fie prea departe de noi ca să îl percepem drept o ameninţare. În stupefianta coerenţă a lanţului uciderii dintre specii, noi supravieţuim fără să cunoaştem frica omizii de a fi mâncată cu tot cu păr de ciocănitoare.
Ce fericire pe noi, specia umană! Suntem prădătorii care au traversat toate epocile istorice fără să ajungă pe cale de dispariţie. Seceraţi de războaie şi epidemii cumplite uneori, mutilaţi ideologic alteori, dar supravieţuitori. Suntem protejaţi de lege, de imperativele biblice, de morala kantiană în toate formele ei! Supravieţuim oricum şi putem să ne mulţumim doar cu asta, pentru că ştim în fiecare nanosecundă că prădatorii nu sunt prădaţi. Însă, fix când ne e mai mare dragul de noi ca specie, ajungem să ne clătinăm de povara propriului orgoliu şi, cu picioarele de homo sapiens(sapiens) împleticindu-ni-se, ne prăbuşim în plin hău al lanţului trofic. Devenim victime.
Ne dorim, probabil, o primejdie, avem nostalgia victimei, insomniile speciei dominante şi plictisul lui atât-de-bine. Ori dacă ameninţarea nu există, ea trebuie căutată, născocită. O găsim întotdeauna la îndemână, e fie în noi, fie printre noi. Ne transformăm în soţia supravieţuitoare a lui Barbă-Albastră, care îşi aşteaptă mai degrabă decapitarea decât salvarea: “Anne, ma soeur Anne, ne vois-tu rien venir?” (“Anne, surioară, nu vezi apropiindu-se ceva?”) Ceva-ul asta e prădătorul nostru. Aşteptăm prădătorul prădătorului camuflat întotdeauna în cele mai inspirate moduri: iubiri masochiste, alegeri pe care le ştim de la început ratate, birouri prea strâmte, anxietăţi prea mari, tinereţi prea scurte, căsnicii prea lungi, separări prea bruşte. Din tot lanţul trofic, doar noi am inventat un sistem de auto-distrugere.
Sau poate că aşteptarea meticuloasă a unui prădător e o formă bizară şi nobilă de canibalism: ne încredințăm spre a fi devoraţi de altul, seamăn de-al nostru, cu seninătatea cu care Sara primeşte vestea că va avea un fiu, deşi abia împlinise 99 ani. E imperativul speciei noastre masochiste. Ne cedăm pe noi înşine spre a fi mâncaţi de iubiri nepotrivite, de alegeri imperfecte, de prădatori de tot felul, intuind ce va urma. Ne încredinţăm cu toată vanitatea speciei dominante care se bucură de libertatea asta, tocmai pentru că a supravieţui nu e niciodată suficient, a trăi da, iar trăitul n-are nimic de-a face cu supravieţuirea. Şi mai e ceva: trăitul chiar e pentru toată lumea.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
