Decât să plătesc fariseic timpului vamă pentru împlinirea vârstei de 30 de ani, prefer să alăptez timpul cu visele mele. Oricât de romantic ar suna, oricâtă încărcătură de eros trudit pe câmpul ideatic al fanteziilor ar strânge această năzuință naivă în vâltoarea acestei lumi ce se declină pe sine în desinențe comprehensibile doar pentru mediocrii vânjoși îndrăgostiți de propria părere, eu sper să-mi duc visurile până la capăt, în tăcere și într-o infinită intimitate.
N-are rost să faci bravură din visele tale, chiar dacă ești amenințat cu dispariția, pus de viață undeva pe o buză a prăpastiei. Ce e intim are rod doar în sine. Altfel e nerod afară. Cu asta am explicat succint și semantica cuvântului nerod, chiar dacă este preferatul meu, apelativ cu care aleg să-mi numesc contemporanii cuprinși de unele limite țipătoare, unele mai hazlii, altele grave excese de eu și morfină intelectuală.
Ce naibii vreau să spun mai pe șleau, dacă nu au adormit deja cititorii. Păi, în primul rând, nu există o criză a vârstei de 30 de ani sau a unei vârste în general. Ca să fac o paralelă, putem constata dacă privim din anumite experiențe și realități, că nu au existat doar două războaie mondiale, ci un război continuu ce a evoluat pe mai multe paliere și dimensiuni până astăzi. Așa cred și eu despre criza de la 30 sau de la orice vârstă, e o lipsă de viziune integrală asupra unor situații legate ombilical de un destin comun, colectiv, închegat și încleiat cu toate bizareriile lui. Nu cred într-o regăsire autentică după 30 de ani de proces longeviv în acest sens, bine articulat de confetti psihedelice și de amnezii selective de memorie.
La 30 e bine să știi cine ești şi să accepți acest lucru. Ar fi bine mai devreme, dar am speranța că secolul nostru, al vitezei, are și practica mistică de a ne lega existența de esențe, într-un mod mai tardiv – regresiv filozofic, dacă preferați. Dacă nu ne luăm după miros, măcar după intuiție. Să mai încercăm cu repetiția: nu există criză de 30 sau de orice altă vârstă. Persoanele care gândesc așa sau se comportă ca și cum au traversat un supliciu inimaginabil se alintă doar, în speranța că vor primi atenție, dacă nu de la Univers, măcar de la prietenii cu care își împart narcisismul sau labilitățile de toate zilele.
În al doilea rând, există în mod onest crize lăuntrice, depresii care fagocitează ființa, vicii care rod din substanța noastră sufletească. Restul sunt simple alintături, lătrături în fața măruntaielor, firimiturilor ce ni le dorim podoabă, trofeu în viața noastră. Enumerația are un sens bine intenționat, dincolo de un PR în favoarea unui lexic bogat. Suntem leneși până și cu dorințele noastre, nu doar cu imaginația. Cât de confortabil trebuie să fie să dai vina pe diverse mecanisme ale vieții sociale contemporane ca să-ți justifici lipsa de sens a existenței? Am o criză de vârstă, adică sunt insuficient încercat de trăiri și vreau o justificare pentru senzații tari sau vreau un abțibild pentru vacuitatea ce tot crește în mine și în jurul meu indiferent de city news, de city break, city something rather than nothing. Dar și nimicul este o expresie a unei abulii constructive, atâta timp cât există trăire și nu livide expresii ale unor excrescențe simulative ale ființei noastre, mobilate valoric în rate, desigur. Deci tot la suflet ajungem cumva, un suflet care urlă și el cum poate pentru a trage un semnal de alarmă când trăim pentru instincte și pornirile ființei în loc de vise, năzuințe, idealuri.
Citiţi şi Nu suntem adulţi până la 30 de ani, e oficial
Oricum, sufletul se subțiază pe fondul alintăturilor noastre şubrede. Nu ne rămâne decât adevărul dezgolit într-o lume postmodernă. Tu când ai avut ultima criză de vârstă care te-a cocoșat de nu te-ai văzut de atâta emoție negativă strânsă din lipsa aplicării prioritare a unul life mission coerent?
Nu fac vreo bravură din vreo rețetă personală de succes pe marginea fericirii, spun doar că ni se împuținează orizontul de a aspira spre fericire când confundăm trăirea cu satisfacerea unor plăceri ce nu se pot altoi laolaltă într-un chip al fericirii. Mă simt ca un bufon într-un decor postmodern, oricum, desuet la prima strigare, în raport cu trendul actual de a găsi fericirea în mâncatul discret al unor burgeri, în emoția difuză a unor întâlniri turistice artificiale (sau semifabricate) din punct de vedere cultural, în sex ca satisfacere animalică, cum ne zicea și Llosa. Dar toate aceste lucruri sunt cunoscute deja. Lăsați-mă să mă bucur de 30-ul meu. Vă reamintesc: decât să plătesc fariseic timpului vamă pentru împlinirea vârstei de 30 de ani, prefer să alăptez timpul cu visurile mele.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
