Omul se întorcea de la schimbul trei. Era obosit și îngrijorat, muncitorii se plângeau de dureri de cap și amețeli; din instalații ieșeau gaze toxice și nu înțelegea de unde. A venit un inginer, a verificat și a plecat. Totul în regulă. Nu era. Mijea de ziuă, o zi de primăvară ca toate zilele de primăvară. Copacii înmugureau și viața se refăcea după o lungă și istovitoare iarnă.
Și-a parcat mașina în singurul loc liber, la o mică distanță de bloc, câțiva pași pe jos îmi fac bine, gândi. Tomberoanele de gunoi aliniate pe stradă, lângă trotuar, erau mereu în atenția lui, câte cineva nu respecta regulile și asta îl enerva. Cutia de pantofi de lângă tomberonul de hârtie i-a sărit în ochi. Așa de greu era să arunce cutia asta în tomberonul de hârtie? Țara asta nu se va civiliza niciodată. S-a apropiat, dar a sărit ca ars, cât pe ce să cadă. În cutie un copil mic. Doamne! Dumnezeule! Copilul avea ochii închiși, el a clătinat cutia, copilul a început să plângă.
E viu! În culmea uimirii s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nimeni pe stradă. Așa că a luat cutia sub braț și tremurând a urcat cele patru etaje. Și-a amintit de soția care l-a lăsat cu o scrisoare lungă, pe care nici nu a citit-o. Ea își dorea mult un copil, el nu. Fusese abandonat de părinți și sufletul lui hrănea frica de copii mici și frica de a fi tată. Acum, că vede un boț de om, înțelege că este un bărbat, un om cu probleme. Cum să îți fie frică de un copil?
Era fetiță. În cutie era o scrisoare care începea cu iartă-mă, fetița mea, sunt studentă, tatăl tău nu te-a vrut, iar părinții m-au alungat de acasă… Nu a continuat să citească, a luat fetița în brațe, avea mâinile reci așa că a pus imediat radiatorul în priză și a înfășat-o într-o păturică. Știu că trebuie să anunț Poliția, dar o mai țin un pic cu mine. Nu știam că este atât de frumos să ții un copil mic în brațe. Vorbea singur și aproape că dansa prin casă de fericire. În cutie era și o sticluță cu lapte. Bine că s-a gândit măcar la atât, comentă critic omul! Cine știe dacă mama mea a lăsat lângă mine scrisoare și lapte, cine știe…
Bătăile puternice în ușă l-au trezit la realitate. Sigur este Poliția, sigur l-a văzut cineva care a anunțat-o. Să deschidă, să nu deschidă, a deschis. La ușă o tânără plânsă, disperată, speriată.
– Dumneavoastră ați găsit-o pe fetița mea?
– Eu … mă întorceam de la schimbul trei… dar cum de ați venit direct la mine?
– Magazinele sunt închise, la casa de peste drum am văzut întuneric așa că am intrat în blocul acesta și am bătut la toate ușile. Erați ultima speranță… Ați anunțat Poliția?
– Nu, nu, intrați!
Femeia și-a luat copilul în brațe și cu un hohot de plâns voia să îi povestească… dar el a oprit-o.
– Liniștiți-vă, nu este nevoie.
La plecarea din casa lui, ea i-a lăsat numărul de telefon pentru că a înțeles că întâmplarea l-a schimbat profund, că l-a luminat într-un fel. El a acceptat bucuros, da, voia să o mai vadă pe fetiță.
– Maria o cheamă iar pe mine, Ana!
– Petru…
Părinții Anei au primit-o în casă cu copilul, dar să nu se aștepte să îl crească ei! Erau oameni care călătoreau, boemi, nu erau clasicii bunici care să se topească după nepoți. Ana era în ultimul an de Facultate, Chimie industrială, trebuia să își facă lucrarea de stat, avea multe ore de laborator…
Petru a așteptat o zi, două, apoi a sunat. A aflat povestea întreagă așa că a cerut să facă o perioadă numai schimbul trei ca să se poată ocupa de Maria. Cineva trebuia să o facă. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Primii dinți, primii pași, primul cuvânt, “tati”. Ana a terminat facultatea și a continuat studiul, o interesa cercetarea poluării din oraș, prea mare numărul de copii bolnavi de cancer!
– Ascultă, Petru, voi fi directă. Ne iei acasă la tine și vrei să te căsătorești cu mine? De obicei bărbatul face cererea, dar eu sunt non conformistă, nu țin la reguli.
Petru avea de mult timp inelul în buzunar și propunerea în inimă, dar nu a îndrăznit. Iată că ar fi trebuit! Așa că a cerut timp doar ca să schimbe casa, să fie una cu un petec de pământ pentru flori și copaci, ca să se joace copiii…
Singurul care știe totul despre familia de peste drum este Janot, barmanul. I-a povestit Petru, cu care s-a împrietenit. Ana așteaptă un copil, un băiețel, Maria este în grupa mare la grădiniță și sunt o familie fericită. De la Janot a aflat tot cartierul și așa povestea a ajuns la urechile mele. Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru.
Când am plecat, i-am scris o scrisoare pe care am încheiat-o cu două cuvinte “sunt însărcinată.” Știam că nu își dorește copii, dealtfel relația noastră nu era una de iubire și de comunicare, am gândit mult până să iau hotărârea. Am născut un băiețel, am cunoscut un bărbat pe sufletul meu și al copilului meu. Poate că într-o zi le voi face cunoștință. Sunt de părere că părinte este cel ce te crește, nu cel ce te aduce pe lume.
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
