Cumva, acarul bătrân privi în lungul șinelor, ondulate ușor straniu de timp, lăsându-și gândurile să-și ducă preaplinul… aprinse o țigară fără chef, trăgând pe nas mohoarca ce-i pătrunsese ființa până în creier, nu avea mare lucru de făcut, de mâine intra în pensie… luă ciocanul cu care cânta pe fiecare roată de tren și-și miji ochii spre asfințit: iar o să plouă, își spuse, măcar de mâine nu va mai avea grija bălților și a picăturilor ce se insinuau pe sub cămașă… mirosul păcurei străbătu strident tot locul, de parcă țipa să-l ia cu el, se mai întoarse brusc speriat că uită ceva, privind părintește bălăriile ce se ițeau la gard, pentru o vreme va mai uita de șuierul marfarelor sau de râsetul câte unui copil, gara va fi mai goală de mâine, gândi… și vru să plece, lăsând jos pentru o clipă atenția distributivă – viața, da… așteaptă doar o fărâmitură de timp ca să te înghită, nici măcar nu s-a mișcat vreun nor când marfarul trecu peste el.
…
O zi normală… răcoarea dimineții învăluia bărbatul ca un cearșaf jilav, pielea încrețindu-şi porii ce dădeau să se deştepte. Paşi ce sunau a ropot de trăiri, respiraţii ce dădeau sens sentimentului de libertate. Prima intersecţie şi prima decizie. Nu? Continuă să se îndrepte spre maşină, lăsându-şi gândurile să se culcuşească pline de somn. Tăcerea zorilor de zi, lipsite de forfota obişnuită, pregătea parcă zâmbetul zilei. Nevoia de normalitate se simţea în fiecare respiraţie. Alergăm după fata morgana, ne dorim ce nu avem, suspinăm după trecutul pe care l-am vrea reparat din temelii, uitând că viaţa nu iartă şi nu face rabat. Normalitatea e poate cel mai greu lucru de obţinut, de trăit şi de păstrat. Cafeaua dimineţii fusese parcă văduvită de savoare. Lipsa „ei” încă stăruia pe buza de sus. Oftând parcă, porni maşina, dar fără să plece de pe loc. Căuta, fără să vadă clar ce-i lipsea. Femeia normală! Simplu, nu? Ce ştie nu doar să se joace cu el, dar care are mereu un loc pregătit doar pentru el, ce e şi amantă, dar şi prietenă, tovarăşă, dar şi iubită. Ce-l pune să guste din supa ei şi care-i cere ajutorul să tragă fermoarul rochiei. Ce nu-l judecă sau condamnă, ce n-a uitat să dăruiască, dar care are şi felul ei unic de a primi iubirea lui. Lângă care tânjeşti să-ţi odihneşti sufletul. Şi cu care vrei să te trezeşti dimineţile. Deschise geamul şi risipi încă un oftat. Ce mai e normal în lumea asta? Probabil, dorinţa de fericire, de împlinire. Muzica îl ajută să-şi linisteasca vâltoarea nopţii. Omul frumos este în fiecare. Capeţi ceea ce sădeşti în celălat.
Astăzi vreau doar sa fiu normal…
…
– Mi-ai lipsit!
Căzu ca o sentinţă… femeia era uşor încordată, îşi îndreptase spatele, iar un picior se mişca imperceptibil.
– Nu ştiu… bărbatul înclină capul, privind-o direct, curios, dar şi detaşat întrucâtva de supărarea ei.
– Nu ştii ce să spui sau dacă să mă crezi?
Tăcere. Nu se grăbi să răspundă, ascultă respiraţia ei şi zâmbi puţin în colţu’ gurii. Îşi ciufuli părul, trăgând parcă de timp.
– Nu ştiu ce înseamnă, cum să înţeleg şi ce vrei, de fapt, să-mi transmiţi. Nu e uşor să-ţi asumi sensul cuvintelor, mai ales când limbajul trupului e în contradicţie cu miezul mesajului. Emoţional vorbind, mi-am dorit întotdeauna să pot să mă topesc în sufletul unei femei. Să mă iubească aşa cum sunt. Să-mi înţeleagă frământările, să vină la întâlnirea cu mine „doar ea”, fără istorii şi fără aşteptări deja transformate în deziderate punctuale. Mi-am dorit să fiu „the one” măcar poate şi pentru o vreme, dacă nu pentru o eternitate. Să vrea să mă vadă gol, regele din mine să nu se acopere cu nimic din ce credea că-l reprezintă. Să nu trebuiască sa-mi aleg vreodată cuvintele sau să-mi cenzurez trăirile, să fim în stare să trăim pur şi simplu clipa. Să ard! Să contopim universurile într-unul singur, palmele unindu-şi liniile călătoare într-un portativ al dragostei…
Bărbatul se ridică uşor, mimând calmul. Fără să răbufnească, vâltoarea din piept aducea valuri de sânge obrajilor. O privi îndelung… se întoarse apoi şi deschise uşa. Un pas mai trebuia făcut, ştia că niciodată nu va mai întâlni acestă încărcătură de sentimente, camera fiind plină de sudoarea sufletelor. Femeia vru să ţâşnească, dar ceva o ţinea pironită… secundele ce vor trece înnobila-vor pe vecie soarta fiecăruia. Încremenit, timpul se considera un răsfăţat al sorţii. Orice s-ar întâmpla, infuzia celor doua suflete dăruise cel mai de preţ moment al vieţii: sensul de a trăi – IUBIREA.
„Găteşti” mâncarea dragostei cu partea luminoasă din tine şi mai ales din ceilalţi, fără să iubeşti viaţa aşa cum ar trebui, lăsând file albe nescrise, neştiind că nu poţi da timpul înapoi pentru ce ai greşit, dar mai ales, pentru ce n-ai îndrăznit! Şi totuşi… frumosul din noi are şi respiraţii ardente, tăceri înmărmurite, incantaţii infinite, vise nespuse, rătăciri neştiute, dureri neciuntite, glisări ale realităţii într-un tărâm al basmelor, al muzicii inimii şi al credinţei în iubire. Şi asta pentru că suntem oameni!
Guest post by Sorin Somandra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
