Îmi plac diminețile mele. Luminoase și reci ca un început nou de lume. Pentru că asta și sunt, un început nou în care lumea mi se așterne în față în toata ființa ei și mă ajută să uit și să fug de golul ce mi-a lăsat în suflet plecarea ta. Și-mi fac o cafea: neagra, fierbinte și amară. O savurez așa cum te savuram pe tine, picătură cu picătură, clipă cu clipă, ca pe o minune venită de nicăieri, un dar de la Dumnezeu în viața mea agitată.
Aș putea vorbi până spre seară despre trupul tău, despre ochii tăi, despre sufletele noastre, despre tot ce simțeam când te aveam în brațe, lipită de mine. Și aș putea vorbi apoi încă o noapte, pe puțin. Trăiesc aceleași senzații, dar, bine, mult diluate, pentru că nici cea mai neagră și mai amară cafea nu mă va frige așa cum mă arde plecarea ta. Fotoliul, corespondenţa, trei știri, a murit unul, lumea comentează că merita. Trec superficial peste agenda zilei și un duș. Am un sistem, controlez și filtrez ce se întâmplă în viața mea, am un ritm și știu unde voi ajunge, azi, mâine, peste un an și peste zece. Îmi notez să șterg pentru totdeauna „Joia noastră”, clipele în care eram Noi, departe de tot ce ne-a despărțit: lume, oameni, tentații, bagaje, frici și prejudecăți. În pat nu mai ești, de acolo vin. Și te caut peste tot: în fotoliu, în corespondență, în știri, în agendă și în duș. Peste tot nu ești. Bărbații sunt atât de cretini, încât ți-ar interzice dreptul la fericire dacă nu mai ești a lor. Și eu. Focul se aprinde și începe să ardă. Dacă aș putea dormi, m-aș întoarce la somn. Dacă eram Chirilă, îmi vindeam casetofonul și plecam la mare, nici pe ăla nu l-a mai vrut nimeni înapoi.
Azi am să îmi pun blugii și am să întârzii peste tot, poate se nimerește cineva să mă întrebe ce am pățit. Sunt bărbat și am nevoie de o confirmare, cineva, dacă nu chiar tu, ar trebui să îmi spună că nu mai ești, că nu ai să mai fii. La fel de bărbat am fost și când nu am știut să te iubesc în așa fel încât tu să vezi și să simți, că nu am avut curajul tău să mă pierd, să văd dincolo de zidurile de care, degeaba, mă izbesc acum cu capul. Bărbat ca și atunci când ai plecat și ți-am aruncat că „oricum nu ai nimic de oferit”! Doar ca să suferi. Aș vrea să fi auzit tot ce am gândit: „departe, plecată de lânga mine, nu mai ai nimic de oferit, pentru că tot ce îmi doresc de la tine ești tu”. Nu știu ce am fost mai mult, mut sau prost?
Nici cămăși călcate nu mai am, de parcă mai e ceva drept în viața mea. Mă enervează blugii, mereu intră la apă. Azi nimic nu-mi place și totul îmi vine pe dos. Sunt cum erai tu atunci când erai cu toane și mă suport cu greu. Durerea din piept e atât de mare, încât îmi vine să vomit. Mă uit și n-am nimic. Ba da, am făcut burtă, pfff. Simt hăul căscat după ce ai plecat cu tot ce ai pus minunat în sufletul meu și parcă nici inimă nu mai am. Daca aș fuma, mi-aș aprinde o țigară. Sau, mai bine, mă aprind ca o ţigară, să îmi ardă jarul rănile și prostia din cap.
„Dacă într-o zi nu am să mai pot iubi, dacă sufletul meu nu se va mai putea deschide, nu va mai putea iubi și nu va mai putea suferi, să mă împuşcați în cap și să mă lăsați să mor, pentru că mort sunt oricum!” Așa am spus într-o zi. Dacă m-am deschis, dacă am iubit și acum sufăr, asta înseamnă că sunt viu? Te întreb! Am iubit și acum probabil că voi ști să iubesc altfel, mai atent, mai intens, mai viu.
Am să îmi sun secretara să anuleze toate întâlnirile, nu-mi place să fiu singur, dar azi mă re-întâlnesc cu mine. Să mă ierți, dar îți mulțumesc că ai plecat.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
