Mă uit la femeia din oglindă şi-mi place ce văd. Câteva fire argintii, câteva kilograme în plus, mai multe riduri decât ar merita, mai multă înţelepciune, şi o întrebare: oare când au trecut atâtea primăveri?
O cunosc de 50 de ani, dar cred că n-am iubit-o niciodată atât de mult ca acum şi, ştiu, pare neverosimil, dar o iubesc mai mult ca la 20 de ani. Bine, mă şi enervează de foarte multe ori, dar am învăţat să i-o spun în faţă, să n-o mai menajez.
Îmi amintesc de ea la 40 de ani, la criza pe care a avut-o, la nefericirea pe care a simţit-o conştientă fiind, în sfârşit, de trecerea ireversibilă a anilor, de ieşirea definitivă din perioada tinereţii. Zile şi luni la rând n-a reuşit să accepte această trecere firească, n-a reuşit să înţeleagă că trecerea anilor e un privilegiu pe care mulţi nu-l au, că viaţa asta înseamnă trecerea timpului. Oricât aş fi certat-o, ea nu voia să vadă în ridurile care se insinuau timid şi trainic, zâmbetele care au fost odată, pentru ea erau o trădare şi o nedreptate a timpului şi a vieţii atât de efemeră şi alunecoasă, erau motiv de îngrijorare, de frustrare, de neplăcere.
Până când s-a trezit într-o bună dimineaţă şi anii nu i s-au mai părut o povară, ci o oportunitate, o bucurie. O bucurie lungă 365 de zile.
Şi convingerea asta n-a mai abandonat-o niciodată! E ca şi când, pentru prima dată, şi-ar fi dat seama că-i place aşa cum e, că oamenii şi faptele sunt mai importante decât gândurile seci care-i sfredeleau inima. A învăţat să spună „nu” când n-avea chef să facă ceva care nu-i aducea nicio bucurie sau măcar n-o făcea să rămână liniştită. N-a mai luptat cu morile de vânt, şi-a pierdut încrederea în multe persoane, dar niciodată în oameni, inima ei i-a rătăcit definitiv pe cei care n-ar fi crezut niciodată că poate să-i rătăcească, dar să trăieşti înseamnă să şi pierzi.
Dacă la 20 de ani se preocupă mai mult să fie ceea ce oamenii s-ar fi aşteptat ca ea să fie, să-şi ascundă ceea ce ea credea că o dezavantajează, să-şi înfrâneze adevăratul caracter lângă cei care nu reuşeau să-i iubească fiecare umbră, acum, la 50 de ani, se simte în sfârşit liberă să fie aşa cum vrea, cum se simte ea bine, fără să se mai gândească să-i mulţumească pe toţi. Acum ştie că e mult mai important să-şi taie felii multe şi groase de timp, pentru ea şi pentru cei care o iubesc, pe care îi iubeşte, pentru că timpul e singurul care nu se mai întoarce înapoi şi dacă toţi suntem importanţi, nimeni nu e indispensabil. A învăţat să nu mai accepte orice mitocănie, să-şi impună punctul de vedere cu bun-simţ şi eleganţă, pentru că nimic nu-i enervează mai mult pe mitocani decât calmul şi educaţia. N-au interesat-o niciodată lucrurile materiale, dar a râvnit mereu la bogăţia sentimentelor, la frumuseţea şi importanţa lor în hrana cotidiană a sufletului.
O visătoare, o romantică sau poate o naivă. Dar poate tocmai de aia îmi place de ea acum, pentru că se iubeşte azi mai mult ca ieri, mai mult ca niciodată. Şi când te iubeşti pe tine, iubeşti lumea întreagă.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
