– continuare de aici –
În noapte aceea dormi ca un fulg. Se trezi dis de dimineață, imediat după plecarea lui Kowalski. Casa i se păru schimbată, oarecum mai mică decât înainte. Se întinse și mai zăbovi în pat pentru puțin timp, după care își făcu toaleta de dimineață, își turnă o ceașcă de cafea și vru să iasă cu ea să o bea afară, în curte. Rotind cheia în ușa din spate își aminti brusc de invazia lui Weber. Lăsă ceașca pe măsuța de lângă ușă și merse să caute în cartea de telefon un lăcătuș. Găsi rapid unul din cealaltă parte a orașului, pe care-l convinse să vină îndată pentru a-i schimba yala, promițându-i că îl va plăti în regim de urgență și va primi și un bacșiș pe deasupra. Omul apăru în mai puțin de jumătate de oră, iar Elina îi ceru să mai monteze și un ivăr, pentru siguranță. Lăcătușul schimbă yala fără să pună întrebări, montă și ivărul, își luă banii, mulțumi și plecă la fel de repede precum venise.
Mulțumită și ceva mai liniștită, simțindu-se în siguranță, Elina își făcu o cafea proaspătă și tocmai se pregătea să iasă în curte, când îl văzu pe Weber apărând pe aleea din spatele casei. Rămase în geam, cu ceașca în mână, așteptând să îi vadă reacția. Weber, surprins de atitudinea ei detașată, se precipită spre ușă, vârî cheia în yală și… surpriză. Aceasta nu cedă. Elina, impasibilă, sorbea din cafea, fără nicio expresie pe față. Weber insistă, verifică de două ori cheia, din nou yala și într-un sfârșit înțelese atitudinea ei. Apucă de grilajul ușii și îl zgâlțâi ușor mai întâi, rostind apăsat:
– Deschide!
Elina continua să bea din cafea, privind în curte pe fereastră, ca și cum el nici n-ar fi existat.
– Deschide, îți spun!, repetă el nervos, zgâlțâind tot mai tare grilajul ușii.
În cele din urmă aruncă o privire înspre el, fără însă a schița vreun gest.
– Deschide imediat sau sparg ușa!
Știau amândoi că nu va face asta. N-ar fi avut niciun motiv prin care să explice un asemenea gest, așa că Elina rămase în continuare nemișcată lângă geam, fără a-i răspunde în vreun fel.
Weber mai zgâlțâi de câteva ori ușa, trase și câțiva pumni, după care cedă, îndepărtându-se din cale-afară de nervos.
Elina puse pe măsuță ceașca de cafea, simțindu-se în continuare în siguranță. Era o primă victorie în fața lui Weber. Într-un fel, îi trântise ușa-n nas. Îi ținuse piept, singură în casă, nemaipermițându-i să intre peste ea după bunul plac. Nu îi mai era accesibilă. Știa că lucrurile nu or să rămână așa, că trebuie să se aștepte la represalii din partea lui. Weber nu avea să cedeze cu una, cu două. Dar, cel puțin pentru moment, câștigase în fața lui.
Se îmbrăcă și ieși din casă. Porni înspre bancă, cu riscul de a da nas în nas cu Weber pe drum sau chiar la bancă. În public, în fața tuturor, era sigură că acesta avea să se controleze, că nu avea să riște niciun gest în plus.
Intră în bancă sigură pe sine, lăsând la ușă mina soției supuse, care se teme să nu deranjeze. Nu-și închipuia că-l va găsi liber pe Kowalski, dar se hotărâse să schimbe placa și cu el. Intră hotărâtă să nu accepte nicio amânare sau vreun refuz.
– Bună dimineața!, îi spuse rece secretarei, deși se strădui totuși să schițeze un zâmbet.
Secretara uimită – o vedea pentru prima oară venind acolo, la bancă – reuși cu greu să îngaime cum că domnul director ar fi ocupat, sau într-o ședință dar, până să apuce să spună că nu putea primi pe nimeni, Elina, prelungindu-și zâmbetul și ignorând complet vorbele ei, bătu ușor în ușa biroului soțului ei și intră înainte de a primi vreun răspuns.
Kowalski, singur în birou, luat complet prin surprindere, țâșni din scaunul său somptuos, din piele, de parcă ar fi fost prins în fapt de doamna profesoară.
– Bună dimineața!, rosti el grăbit. Ce e cu tine aici?
– Bună dimineața! Sper că nu te deranjez, dragule!
– Nu, nu, niciun deranj, bâigui el, încercând să ascundă ceva în spatele cuvintelor.
Elina se amuza copios. Mai întâi secretara care era să-și verse cafeaua în poală și pe care o lăsase cu gura căscată, iar acum soțul ei, care se purta ca un elev care nu-și învățase lecția și fusese prins și chiulind pe deasupra.
– M-am gândit să trec să te văd. Ai plecat înainte să mă trezesc și… cum nu ne-am văzut de atâtea zile…
– Da, desigur… puteai să mă anunți totuși.
– Nu stau mult, răspunse Elina, neluând în seamă vorbele lui, amuzându-se tot mai mult pe seama lui. Am trecut doar așa, să te văd pentru câteva minute. De discutat, discutăm acasă…
Kowalski, zăpăcit complet de vizita ei, asuda de-acum, privind în toate direcțiile ca un șoarece aflat față în față cu pisica, căutând disperat o cale de scăpare. Ce-o fi vrând să spună prin…„discutăm acasă”?!
Bietul de el!, își spuse Elina. Uite-l cum asudă și se bâlbâie! Să îi confirm că știu de aventura lui cu secretara sau să îl mai las să fiarbă pentru o vreme?!
– La ce oră crezi că ajungi azi acasă, întrebă ea direct, privindu-l drept în ochi.
– Ca de obicei, răspunse Kowalski precipitat.
– Adică?
– Cu siguranță, după șase.
– După șase poate să însemne și zece, insistă Elina.
– Ei, nu, nu atât de târziu. Cred că azi o să ajung pe la șapte.
– În regulă! Atunci te aștept să cinăm împreună. Nu te mai rețin acum. Știu cât ești de ocupat. Te sărut, mai adăugă ea, făcând un gest gingaș cu buzele și trimițându-i un sărut prin aer.
Până să se dezmeticească atât Kowalski cât și secretara, Elina ieșise deja din birou. În concluzie nu a aflat încă de banii pe care i-am scos din bancă, își spuse ea. Acesta fusese adevăratul scop al vizitei ei. Se așteptase să fie luată la rost, sau măcar să o întrebe pentru ce avusese nevoie de o sumă atât de mare. Fie nu îi fusese adusă la cunoștință extragerea banilor, fie o pusese pe seama situației cu tatăl ei. Elinei i se părea mai puțin probabilă varianta din urmă, îndreptându-se spre ieșire, ușurată pentru moment. Pe când se pregătea să deschidă ușa să iasă din clădire, simți cum aceasta îi fu smulsă cu putere din mână, deschizându-se brusc, până la perete. Persoana care se grăbea într-atât nu era alta decât Weber, care rămase împietrit în fața ei, uitând să o mai salute. Pe de o parte îi venea să o strângă de gât de nervi, iar pe de alta să o ia în brațe și să o sărute chiar acolo, în văzul tuturor. Cu toate astea, rămase pe loc, fără a face niciun gest, fără a scoate niciun cuvânt.
Elina îi zâmbi suav, se strecură ușor pe lângă el și ieși în sfârșit din bancă, pornind-o spre casă. Era pentru a doua oară în aceeași zi când îl lăsa mască pe Weber. Acesta rămăsese în ușa băncii privind consternat în urma ei, gata-gata să se ia după ea. În cele din urmă renunță și intră în clădire, cu o mină care nu prevestea nimic bun pentru nevinovații angajați.
În drum spre casă, Elina o luă prin parc și se așeză pe aceeași bancă pe care stătuse nu cu mult timp în urmă. Rămase pe gânduri. Ceva se schimbase! Atât cu ea, cât și cu ceilalți. Un simplu gest, un cuvânt, atitudinea ei era diferită, iar ceilalți, toți, se purtau și ei în mod diferit. Era atât de uimită încât nici nu știa ce să facă mai departe. Dintr-odată începea să se simtă ceva mai ușoară, mai detașată și mai liberă. Știa că la un moment dat tot va da față cu Weber, doar ei doi, dar amână în gând acel moment, dorind să se bucure încă de senzația care o stăpânea.
Puțin mai târziu, ajunsă acasă, se duse mai întâi să verifice ușa din spatele casei, după care merse în camera ei și deschise plicul cu banii scoși din bancă. Primul gând fusese să deschidă un cont doar pe numele ei, la o bancă oarecare, dar pentru moment renunțase. Se simțea mult mai în siguranță să îi știe acolo, la îndemână, fără a se complica cu contul în bancă ce putea fi controlat la un moment dat de Kowalski sau de Weber. Închise plicul, îl puse în trusa de voiaj și îl încuie în valiza cu care călătorise de curând, iar pe aceasta o puse la locul ei, în dulap. Era o valiză de damă, așa că nu risca nimic. Kowalski nu ar fi avut niciun motiv pentru care să îi folosească valiza sau să îi caute în ea. Oricum, de când se mutase în camera de oaspeți, nu mai intrase niciodată în dormitorul pe care Elina îl transformase în sanctuarul ei.
Liniștită, având timp suficient la dispoziție, se apucă să dea câteva telefoane. Prima oară o sună pe Eva pentru a-i spune că a ajuns cu bine. După o mică pauză în care luă un dejun frugal, sună în sfârșit și în Franța pentru a vorbi cu verișoara ei înstrăinată, cu care nu mai comunicase de atâta vreme. Conversația decurse la fel de lejer precum revederea cu Eva. Oricât de departe ar fi fost una de cealaltă, legătura creată încă din copilărie dăinuia și acum. Erau ca trei surori împrăștiate prin lume, fiecare cu viața și greutățile ei, dar cu aceleași sentimente una față de cealaltă.
Mireille aștepta încă un copil. La telefon părea fericită și împlinită, chiar dacă puțin copleșită de situația în care se afla. Cine știe, poate că în viitorul apropiat i-ar putea face o vizită. Cu siguranță s-ar fi bucurat să o revadă și să primească o mână de ajutor.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
