Doar într-o zi de toamnă răsfăţată de soare, când stau să plesnească ochii bărbaţilor la văzul frumuseţilor încă neacoperite de hainele de iarnă, i-ai putea înţelege. Pentru că oriunde îţi roteşti privirea vezi femei ce încă nu tăinuit în veşminte şi pudori tulburătoarele lor braţe şi picioare zvelte, dornice de atingeri imateriale, decolteuri încă obraznice şi talii fine, invitând la frângeri interzise. Tentaţiile blonde, brune sau roşcate lasă în urmă adieri zăpăcitoare de simţuri, răscolesc amintiri, demolează – preţ de câteva secunde – trainice legături şi provoacă mini infarcturi neletale ce lasă doar cicatrici mărunte pe cordul iubiţilor noştri.
Îmi amintesc de un pictor dintr-o nuvela americană ce avea atelierul în Manhattan, la un demisol de pe Fifth Avenue. De acolo vedea zilnic doar o parte din spectacolul străzii – picioarele trecătoarelor într-un echilibru perfect în genul acesta de pantofi, prea eleganţi sau prea comozi, părând o prelungire firească a corpului şi imprimând mersului acel săltat uşor senzual. Şi în mintea lui de artist şi bărbat plăsmuia rafinate plăceri cu fiecare. Dar nu era nimic pervers în acest exerciţiu de imaginaţie. Totul era un alt fel de omagiu adus frumuseţii şi misterului feminin şi omenească – sau bărbătească?, sfâşiere lăuntrică la gândul miilor de necunoscute care urmau să rămână aşa pentru totdeauna.
Bărbaţii adevăraţi, şi dintre aceştia ne place să ne alegem perechea, s-au născut vânători, şi simt năpraznic neputinţa de a avea toate femeile lumii. De aceea ne trebuie nouă, doamnelor, multă pricepere, puţintică înţelegere şi încă şi mai puţintică gelozie, pentru că pur şi simplu nu prea avem de ales. Româncele sunt frumoase, irezistibil feminine, subtil periculoase, cu un stil ale cărui secrete se descoperă discret şi aici. Sigur că aşa le recunosc doar cunoscătorii, pentru că nepriceputii ratează până şi plevuşca. Şi cum să le cerem atunci primilor să nu adulmece, să nu se uite, să nu păcătuiască nici măcar cu gândul? Şi de ce să ne înverzim de ciudă de grija infidelităţii pasagere, când înţelept ar fi să cântărim cu zâmbet atracţiile, să nu ne lăsăm pe tânjală şi să atragem cochet, dar nu frivol, priviri străine. N-aţi observat cât de posesivi devin brusc cei cu ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică atunci când treziţi interesul altcuiva? Şi cum se ofensează ei, iritaţi de o asemenea îndrăzneală?
I-am admirat mereu pe bărbaţii neipocriţi care dau femeilor de lângă ei şanse egale într-o competiţie cam nemiloasă. Care le iubesc atât de mult, încât le vor mereu cele mai frumoase şi fac orice pentru asta. Bărbaţii care, chiar şi atunci când ochii le scapără după vreo trecătoare, nu duc mai departe gândul trădător. O specie tare rară, dar există. Întrebarea este totuşi până unde mergem cu înţelegerea a ceea ce am putea numi, cu generozitate şi toleranţă, psihologie masculină, în cazul în care am dat peste un admirator al frumosului în general, cu accent pe cazul lui particular, femeia? Păi, mergem şi noi până unde putem, nu-i aşa?
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Cum să îți alegi pantofii potriviți în perioada sarcinii? 3 recomandări
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
