Ei bine, Kenneth Branagh revine la regie, dar nu cu o nouă viziune a vreunei piese ale lui Shakespeare, așa cum ne-a obişnuit, ci cu o reinterpretare a arhicunoscutei povești ale lui Charles Perrault: Cenușăreasa. Generații întregi au crescut cu istoria fetei ținute pe post de slujnică în casa părintelui recăsătorit. Fata harnică și tenace cucerește inimile tuturor, chiar și pe cea a Prințului. În ultima perioadă, fanteziile cinematografice au făcut furori pe marile ecrane (Frozen, Maleficent) dovedind că lumea poveștilor clasice rămâne o sursă sigură pentru cultura pop. Echipa de la Disney a scotocit în arhiva cu povești, spuse copiilor înainte de culcare, și-a optat pentru Cenușăreasa. Entuziasmul celor de la celebra casă de producție pentru revizuirea poveștilor își are unele resorturi și în speranța că încasările vor fi pe măsura cheltuielilor (depășindu-le de foarte multe ori). Astfel de filme le permit lansarea unor linii de jucării, emisiuni TV, parcuri de distracții, produse de larg consum – toate inspirate de unul dintre filmele Disney.
Cinderella este transformarea magică într-un live-action somptuos al celebrului film de desene animate din anii ’50. Narațiunea lui Branagh rămâne fidelă spiritului basmului, iar personajele își păstrează nota dominantă: Cenușăreasa (Lily James) – caldă și bună, Prințul (Richard Madden) – elegant, Maștera (Cate Blanchett) – rea, surorile vitrege (Holliday Grainger, Sophie McShera) – egoiste și răutăcioase, iar Nașa (Helena Bonham Carter) – simpatică și generoasă. Pe lângă toate acestea – așezate în decoruri somptuoase – realizatorul strecoară și doza necesară de magie. Cu scopul de-a îmbogăți fabula clasică, scenaristul (Chris Weitz) și-a asumat unele libertăți : povestește – într-un backstory – despre copilăria fericită a Ellei (Eloise Webb) de dinainte ca norii negri să se abată asupra vieții sale. O vedem pe micuța Ella alături de iubitoarea ei mamă (Hayley Atwell) și de blândul tată (Ben Chapin). Spectatorul ia parte la evenimentele din viața fetiței care-și pierde prematur mama, iar tatăl face teribila greșeală de-a se recăsători, iar mai târziu, să o părăsească și el murind într-un tragic accident. Maștera / Lady Tremaine și fiicele ei vor escalada cruzimea și-o vor batjocori neîncetat pe Ella rebotezată (Cinderella) din pricina funinginii care-i acoperea mereu chipul și hainele. Mama vitregă este o “mână spartă”, o chochetă excentrică ce-ncearcă să facă față schimbărilor din viața ei, neprotejând pe nimeni, lăsându-și egoismul la vedere. Ținutele sofisticate (costume: Sandy Powell) și zâmbetul larg amintesc de o altă prezență a lumii Disney: Cruella de Vill. Celelalte schimbări țin mai mult de noua tehnologie: șoriceii intră tot timpul în conflict cu motanul Lucifer, șopârlele și gâscanul se metamorfozează la vedere în lachei, respectiv vizitiu, iar dovleacul… explodează într-o caleașcă aurie. Grafica pe calculator a permis, de asemenea, să creeze mişcări impresionante care contrastează puternic cu benzile desenate originale. De aici, se desprinde o altă calitate a filmului: aceea de a nu fi doar o copie reverenţioasă a materialului primar.
Ella are unele veleități ce țin mai mult de lumea modernă: face echitație singură prin pădure sau croiește / recondiționează hainele mamei sale (“It was my mother’s old dress”). Noile apariții sunt menite să ajusteze tonul grav și să împrăștie voie bună. Căpitanul gărzilor (Xaro Xhoan Daxos ) este un bonom grăsun de culoare – amintind că trăim într-o lume multiculturală – iar Marele Duce (Stellan Skarsgard) este versiunea masculină a Mașterii: intrigant și oportunist. La bal, Ducele uneltește ca Prințul / Kit să se logodească cu Prințesa Chelina de Zaragosa (Jana Perez), în scopul de a consolida viitorul micuțului lor regat. Regele (Derek Jacobi) este de-o cuceritoare amabilitate, iar relația pe care-o are cu fiul său vădește deschidere și multă înțelegere. Emoționanta relație tată-fiu se încadrează, mai degrabă, potrivită cu moravurile moderne, în aceeași linie cu cea dintre Kit (tânărul Priț) și Ella – care se îndrăgostesc la prima vedere în pădure, nu la bal. Pe linia umorului, corespondentul feminin pentru Rege ar fi Nașa / Zâna Bună. Apariția fabuloasă a Helenei Bonham Carter înalță comedia la rang nobiliar. În căutarea unui transport adecvat pentru bal o întreabă pe Cenușăreasa dacă nu cumva cultiva pepeni verzi. Filmul lui Branagh nu adâncește pierderile Cenușăresei, ci ilustrează tăria ei de caracter, rezistența în fața opresiunilor de tot felul.
Ca întotdeauna, realizatorii de la Disney au reunit o echipă minunată. Coordonați de mâna forte a lui Kenneth Branagh, actorii transformă povestea într-un basm vibrant, transpus într-o țară de vis. Începând cu Lily James, personajele exprimă opțiunea regizorului pentru normalitate. Tânăra actriță întruchipează frumusețea naturală și amabilitatea cuceritoare. Ea îi ține piept, cu brio, magnificei Cate Blanchett, și la fel de bine îl cucerește pe junele Prinț. Nu degeaba deținătoare a două premii Oscar, Cate Blanchett transformă rolul Mașterei în cel mai hipnotic personaj negativ din acest film. Invidia, gelozia și sentimentul că viața a înșelat-o sunt dosite în spatele luxoaselor ținute, iar lacrimile reținute aproape că sugerează o tragedie shakespeariană. Creativitatea plastică şi ingeniozitatea rezolvărilor stilistice sunt mereu la înălţime când e vorba de “faţa neagră” a personajelor disneyene. Frumoasa James este o Cenușăreasă întotdeauna demnă, chiar și în suferință, alternând dualitatea fată /femeie.
Mereu tenace, Ella / Cinderella rezistă în fața cruzimilor și ajunge să impresioneze capetele încoronate de la palat. Richard Madden este un prinț chipeș, grijuliu, care realizează o legătură solidă cu Lily James, alchimia dintre cei doi fiind evidentă, dar și sugerată prin travellingul prelungit în jurul cuplului (scenele din pădure, la bal sau în balconul palatului). McShera și Grainger formează un duo comic la granița cu huiduiala. Reacția lui Blanchett răpește hohote de râs de la spectatorii oripilați de Drizella / McShera care se chinuie să cânte la clavecin. Totuși, ce-ar fi Cenușăreasa fără Fairy Godmother / Zâna Bună? Helena Bonham Carter scapată de sub “tutela” lui Tim Burton devine, aici, o simpatică nășică în rochiță-dovlecel, care fredonează cu umor bibbidi-bobbidi-Boo și o povățuiește să ajungă acasă înainte de miezul nopții. Cadrele panoramic-luminoase (operator: Haris Zambarloukos) pot să tatueze retina spectatorului cu imagini pastel ale unui idealism cu parfum de levănţică, iar muzica (compozitor: Patrick Doyle) te-mbie la visare. Principala temă – ilustrată și printr-un (probabil, viitor hit) song – îndeamnă la curaj și la bunătate: “Trust in your heart and your sun shines forever and ever /Hold fast to kindness, your light shines forever and ever.”
Cinderella este un omagiu adus virtuților de modă veche: poveștile simple, dar bine spuse, despre modestie, curaj și bunătate. Este cea mai potrivită alegere pentru acele zile în care nu vrei să ieși din papuci, dar condurul de cristal te…ademenește. La vremea când cinema-ul american nu încetează să readucă în prim-plan poveştile clasice sub forma unui divertiment flamboaiant, Kenneth Branagh se repoziţionează şi livrează publicului un film ce povesteşte despre viaţă, cu bune şi cu rele, încearcând să cultive valorile casei Disney: dragostea, fidelitatea, bunătatea, speranţa în mai bine.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
