Nu ne place comportamentul lor? Cred că e cazul să ne punem câteva întrebări, să deschidem bine ochii şi să nu mai băgăm capul în nisip ca struţul, pentru că greşelile lor îşi au originea în greşelile noastre. Copiii noştri sunt ca o oglindă în care se reflectă comportamentul nostru faţă de familie şi societate.
Generozitatea, respectul şi toleranţa le învaţă de la cei care le sunt alături mereu, de la primii paşi în viaţă. Ce comportament credeţi că o să aibă un copil cu prietenii, colegii sau cu oricine vine în contact cu el, dacă îşi vede şi îşi aude părinţii că vorbesc de rău, critică şi înjură pe toată lumea?
O altă greşeală frecventă, goana după „să fii cel mai bun, să fii primul”. Copiii se simt mereu judecaţi şi împinşi să suporte o presiune pe care foarte mulţi dintre ei nu ştiu s-o gestioneze şi nu reuşesc s-o tolereze. Mai degrabă, ar trebui să fie încurajaţi să considere munca, studiul ca pe o oportunitate, nu ca pe o continuă şi extenuantă cursă.
Şi de „să aibă el tot ce n-am avut eu” ce ziceţi?
Îmi amintesc că fiu-meu, cu toate jucăriile pe care le avea şi la care eu nici nu visasem pentru că nu ştiam că pot exista atâtea pe lumea asta, prefera să se joace cu lingurile şi oalele mele, să-şi bage mânuţele până la cot în făină când făceam împreună biscuiţi.
Orice copil din lume caută şi apreciază timpul, atenţia şi iubirea părinţilor. Acestea sunt cadourile care durează pentru totdeauna şi de care îşi vor aminti mereu. Tableta, telefonul şi alte smart-gadgeturi la modă sunt, de fapt, ideile noastre de iubire.
Şi emoţiile? Ştim să le expunem în faţa copiilor? Ei ne văd ca pe nişte super-eroi, dar e bine să vadă că şi noi greşim, că nici noi nu ştim să luăm totdeauna deciziile juste, dar că ne străduim să îndreptăm greşelile, să găsim soluţii. Nu trebuie să fim perfecţi, trebuie să fim credibili.
Când sunt probleme şi dificultăţi în familie, e bine să vorbim şi cu ei, să folosim un limbaj adecvat vârstei, dar să-i facem să se simtă parte dintr-un întreg. De multe ori nu ne dăm seama că lipsa de dialog face să nască în ei preocupări, griji, temeri pentru că simt când ceva nu e în regulă. Dintr-o privire, o inflexiune a vocii, din şoaptele părinţilor. Vorbele sincere pot să le alunge gândurile negative şi să aducă senin în inimile lor.
Regulile şi liniile de urmat sunt indispensabile, după părerea mea. Un copil care n-a avut acasă nicio regulă, cu greu o să le accepte la şcoală, la joacă…
Copiii au nevoie să se simtă protejaţi, în siguranţă, dar şi mai mult au nevoie de afecţiune, de îmbrăţişări, au nevoie să râdem împreună cu ei, să ne vadă senini şi deschişi la suflet.
„Dacă o societate vrea cu adevărat să-şi protejeze copiii, trebuie să înceapă să se ocupe de părinţi” (John Bowlby).
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
