– continuare de aici –
Stella stătea sprijinită cu fruntea de sticla rece a ferestrei cortină. În spatele ei, un birou somptuos: lemn lăcuit, lămpi, tablouri în ramă. În față, acoperișuri oțelite, reci, ușor bătute de ploaie. Nu era o zi urâtă. Era doar rece. Totul părea înghețat în timp. Sau poate că ea își dorea să țină timpul în loc. Mâna îi zvâcni cu eleganță și degetele poposiră pe sticla rece, mângâind-o ușor. Căuta ceva. O pauză…
– Jaquiron.
Numele i se formă cu atâta ușurință în minte. Închise ochii și zâmbi unei amintiri. Își mișca degetele de la picioare în pantofii cu toc și simți nisipul de pe plaja din vis. Palma i se lipi de sticla rece ca și cum ar fi căutat pieptul lui. Deși nu simțea decât duritate și frig, palma ei degaja atâta căldura încât avu senzația că simte o bătaie de inimă.
– Jaquiron.
Oare ce mai făcea? Unde era? Nu se mai văzuseră de o viață și ceva. Fiecare pornise pe drumul său. Scriindu-și propria poveste. Niciodată împreună, dar mereu legați de un fir roșu, invizibil, care îi ținea în viață pe amândoi.
Stella zâmbi ferestrei. Își ridică fruntea și se privi. Așa, disipată și discretă, imaginea refuza să se formeze complet, însă îi arăta o femeie sigură pe ea, maturizată, mândră și de neclintit. În fața a ce? Nici ea nu știa foarte bine să răspundă. Trecuse prin multe. Prea multe. Decizii peste decizii. Unele bune, alte proaste. Cel puțin, așa păreau după ce le luase. Plânsese. Mult. Prea mult. Și când se sătura de plâns, se gândea cum el ar râde de ea și i-ar spune că este o bleagă.
– Nu ai niciun motiv să plângi! Nu te oprește nimic. Fii tu însăți. Lasă rigorile. Uită-le. Trăiești o singură viață.
Așa supraviețuise tuturor nopților de chin, de regret, de remușcări, de acuze și învinovățiri. Își era judecător și călău deopotrivă.
– Termină cu prostiile!
Îl auzea. Sever cum numai el putea să fie când nu reușea s-o liniștească altfel.
– Încetează odată cu toată tâmpenia asta. NU ești TU! Unde ești? De ce te agăți de o idioțenie?
Zâmbi larg la acoperișurile oțelite. Începuseră să strălucească într-un soare cu dinți. Își netezi cu palmele fusta taiorului pe care îl purta. Un albastru închis. În ultima vreme, purta mult albastru. Culoarea comunicării. Poate avea nevoie de ajutor să spună lucrurile demult nespuse?
Zâmbi și mai larg cu gândul plecat creanga pe plajă, la mare, cu Jaquiron de mână. Deși ultima dată când îl văzuse era elegant și înalt în costumul său business. Se întâlniseră accidental într-un mall. El venise într-o inspecție, doar lucra în retail. Ea venise să-și ia un prânz rapid între două întâlniri. Nu-și amintea cu ce era îmbrăcată. Nu-l vedea decât pe el în mijlocul coridorului. De fapt, nici nu-l văzuse din prima. Îl simțise între sute de oameni agitați, grăbiți, care înfulecau ceva în viteză. O salutase cineva. Un fost coleg de școală. Sărmanul… i-a răspuns scurt, în doi peri, și s-a îndreptat spre EL.
Jaquiron începu să zâmbească larg, luminos, făcându-și costumul să arate deplasat în contrast cu bucuria pe care o emana. Nu mai era șeful sobru, profesionist, omul de afaceri dur, pus pe negocieri. Era el: partenerul, confidentul, omul ei. Atât. Omul. Frumos și luminos ca un zeu.
Lumea s-a dat din calea ei rapid. Nu se grăbea nicăieri. Doar că nu realiza transformarea. Ea însăși radia. Graba i se scursese în podele. Tocurile încetaseră să clănțane nervoase pe dale. Își îndreptase spatele ca și cum toate grijile din lume alunecaseră undeva, într-o amintire distantă. Paltonul i se desfacu larg, ca un soi de aura maiestuoasă. Se simțea înaltă și ușoară. Ochii îi scăpărau într-un verde intens, puternic conturați de creionul negru. Era un contrast total. Ținuta neagră, părul roșu ca focul, tenul palid și alb. Ochii, în schimb, te trânteau la pământ, emanând forță și o bucurie de necuprins într-un cuvânt omenesc.
S-au îmbrățișat. Timpul a stat în loc. Lumile s-au dat peste cap. Într-o singură fracțiune de secundă, multiversurile s-au activat și au depănat povești din trecut și din viitor. Totul era posibil. Limitele dispăruseră. O simplă minte de om nu ar putea percepe toate poveștile spuse într-o singură îmbrățișare. Parcă nici nu aveau nevoie să vorbească. Glasurile erau inutile. Ființele lor comunicau constant într-un dialog perfect. Big Bang-ul avea loc într-un amărât de mall!
Începu să râdă în hohote, singură, în biroul imens. Continua să își privească reflexia. Cumva, suprapusă parcă, vedea imaginea lui Jaquiron, privind-o la rândul lui. Își dorea să îl sune. Să-i audă glasul. Omenește, nu virtual. Să-l întrebe cele mai banale lucruri: Ce mai faci? Cum mai ești?
Pur și simplu, voia să-l vadă. În planul fizic. Obișnuit. Să-l audă și să-l asculte. Cu glumele lui diabolice. Oh, da! Pe cât de mult îl iubea, pe atât de conștientă era de limba lui ascuțită. Ar fi dat orice să stea aplecată deasupra unui pretext într-o cană de cafea și să sporovăiască vrute și nevrute. Să-l lase să-i povestească ce a mai compus. Să-i dea piesele la ascultat și videoclipurile la vizionat. Să-și amintească de anii copilăriei lor. De porumbelul Traian, de pădurea din Băneasa, de marchiză și de conte. De scenetele scrise împreună. Îl admira cum se dedică pasiunilor lui mai mult decât o făcea ea.
Pivotă cu grația specifică dansatoarelor. S-ar fi îndreptat către birou, când Anelise, secretara, deschise ușa:
– Doamnă, dl Jaquiron v-a lăsat un mesaj. Vă roagă să-l sunați când ieșiți din ședință.
Stella se uită pieziș la Anelise.
– Cine?
– Dl. Jaquiron. A spus că știți despre ce este vorba.
– Mulțumesc, poți să pleci.
Cu un ton ferm o făcu pe Anelise să își ia tălpășița și să închidă din scurt ușa. Se îndreptă spre birou și-și verifică telefonul. Avea un apel nepreluat. Nu-l auzise. Doar telefonul stătea mereu pe silent la birou. În general, la 5 centimetri distanță de mâna ei. Nu și de data asta.
Se așeză în fotoliu, râzând. Deci se gândea la ea. O auzise. Tipic lui. Asta este bine. Magia rezistă! În gând i se contură șugubeț sloganul Taft „Coafura rezistă!” Apasă touch screen-ul și conexiunea se făcu instantaneu. Nici nu-i dădu timp să respire:
– Te pup! Ce faci? Tocmai mă gândeam la tine!
Glasul îi radia.
– Și eu te pup. Stella, vreau să-mi asculți noua piesă. Mă ajuți?
– Dă-i send și mă ocup! Apropo, știi că mi-e dor de tine.
– Scrie-mi o scrisoare! Știu. Și mie mi-e dor de tine.
Dialogul lor tipic. Cine i-ar fi ascultat n-ar fi înțeles nimic. Numai ei doi știau începutul, sfârșitul și mijlocul poveștii.
– Apropo, hai să facem ceva împreună!
Îi aruncase provocarea cu o bucurie copilăreasca, iar el o acceptă cu aceeași plăcere. Parcă stăteau față în față. Nu percepeau distanța fizică sau canalul telefonic. Dacă i-ar fi privit cineva în acel moment, stăteau de vorbă, aplecați peste o măsuță de cafea, coate pe genunchi, călcâiele bine înfipte în podea. Deși fotoliile erau generoase, corpurile migrau unul spre celălalt și se opreau la marginea mobilierului.
– Zi-mi, ce ți-ar plăcea?
– Să cântăm ceva.
– Ce vrei? Cover sau original?
– Orice vrei tu.
Chiar nu îi păsa ce făceau atât timp cât erau împreună. Putea să o ducă desculță în deșert, la capătul lumii, și tot nu ar fi interesat-o. Cât erau în lumea lor, totul era minunat.
– Original. Eu mă ocup de muzică. La versuri lucrăm împreună. Dă-mi tema!
– Poftim?
– Dă-mi tema! Coace-o la rece.
– Și dacă e la inspirație?
Tema era născută înainte ca el să pună întrebarea. Îl țintuia cu privirea directă și jucăușă. Chipul lui alb părea din marmură. Dar ochii… ochii erau cărbuni încinși.
– Ok, fie. Zi-mi!
Îl simțea în expectativă. Știa că va accepta orice i-ar propune. Amândurora le plăcea să se joace. Amândoi evadau în creație, departe de lumea dezlanțuită.
– Cum ne vezi tu pe noi doi.
– Dur! Dur! Dar dacă ai spus, ai spus!
Vocea lui umplu deodată biroul. Era ca o explozie de energie. Undeva între serios, competitiv și încuiat de strictețea cererii. Undeva, râzând de simplitatea tematicii. Dacă un ceva ar avea mai mult de două jumătăți, atunci el ar fi exprimat cel puțin patru jumătăți egale din tot ce simțea.
– Dacă nu iese, ne adaptăm.
Stella se alinta ca o pisică birmaneză.
Jaquiron o privi țintă și râzând îi spuse:
– La treabă! Aștept scrisoarea. De restul, mă ocup eu.
– Băi, mi-e dor de tine!
– Băi, și mie!
Era felul lor de a-și spune Te Iubesc. Dacă existau în lumea mare doi oameni care să codifice și să decodifice mesaje secrete, ei erau aceia.
Închiseră telefoanele simultan. Se ridicară simultan și fiecare își continuă activitatea unei banele zile la birou. Numai că resetaseră timpul. Resetaseră viața. Resetaseră energiile. Resetaseră totul.
O luau de la zero. Numai că, de data asta, conștient și asumat. Se maturizaseră. Imaginile din fereastră stăteau dovadă. Nu mai erau copiii de acum 20 de ani. Erau o femeie și un bărbat împliniți. Trecuți prin viață. Rămași vii. Mai vii decât mulți. Erau autentici. Unul cu celălalt. Sinceri. Tandri. Zglobii. Tineri. Puternici. Aventurieri. Dacă cineva ar fi fost să le zică atunci în ce timp s-ar fi potrivit, le-ar fi zis că erau pirații perfecți.
Râseră amândoi și-și văzură de ce mai aveau de rezolvat într-o zi de vineri dintr-un ianuarie.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
