Dacă Jean de La Bruyere, celebrul moralist francez din secolul XVII, dotat, cum e știut, cu un excelent talent al obervației concrete, ar schița moravurile clasei politice românești actuale, ar rezulta un bestseller cu tiraje amețitoare. Știți de ce? Pentru că materia primă, dată de amestecul de grotesc și impudoare, este inepuizabilă, încât ar ieși, în formă livrescă, o suită inconfundabilă de caractere creionate cu splendidă minuție chirurgicală. Există oameni, spunea La Bruyere, care nu par a se teme de rostirea unei minciuni, ci doar de riscul că ea, minciuna, ar putea fi, la un moment dat, demascată și atunci chipul însuși al celui care a rostit-o ar deveni insuportabil de urât.
Trăim, am tot mai acut sentimentul acesta, într-o țară cu orizont valoric răsturnat, noțiunea de elită e vidată de conținut autentic, iar retorica politică seamănă cu un discurs de bodegă, în timp ce mârșăviile de tot felul sunt afișate drept virtuți. Cum e posibil ca un condamnat penal să facă legea țării? Cum e posibil ca furtul, în forma aparent inofensivă a plagiatului, să fie apărat, iar munca intelectuală onestă să fie prost platită și descalificată?
Politica europeană se poate face elegant și onest pentru că democratia, atunci cand e autentică și funcțională, reglează prin mecanismele ei, în mers, majoritatea derapajelor. Politicienii și guvernanții, în statele civilizate, sunt angajați ai guvernaților, sunt în serviciul lor, având drept ultimă rațiune a exercițiului politic interesul comun. La noi, lucrurile stau exact pe dos: guvernanții nu doar că nu actionează în serviciul și în interesul guvernaților, ci îi sfidează într-un mod greu de imaginat, dacă privim lucurile din unghiul de vedere al oricărui stat civilizat din Europa.
Există nenumarate forme ale sfidării, între care minciuna dospită, neconjuncturală, rostită calm și cu un aer de superioritate. Mintea ipocrită a societății politice românești perorează minciuna, repetând-o obsesiv până în punctul în care ea capătă, pentru cei fără discernământ, valențele unui adevăr. Forța minciunii, neoprită la timp, devine prin rostogolire și acumulare, o forță cu puteri devastatoare.
Majoritatea copleșitoare a celor care formează eșantionul de comandă în politica românească actuală – parlamentul și guvernul – nu sunt oameni de stat, sunt impostori, sunt alcătuiri inculte și grotești care fac din contrapolitețe, din sfidare și din mitocanie un mod de a fi. Caut cu disperare o urmă de omenie pe chipul lor și nu văd decât grimase și comportament de grotă. Pentru ei pare să nu existe o altă rațiune de a guverna decât accea de a se îmbogăți și de a ține la distanță, cu orice preț, zgomotul rece al cătușelor.
Unui om fără cararacter, dacă-i dai putere, te va sfida, dacă vei încerca, apoi, să-i șubrezești puterea, nu va ezita să te calce în picioare până în ultimul moment când, neavând încotro, va fugi, huiduind, pe ușa din dos a scenei politice, pozând în victimă inocentă.
Prezumpția apriorică a bunei credințe devine, în politica românească, nu doar inoperabilă, ci de-a dreptul sinucigașă. Oamenii se tem, sunt în permanentă alertă, sunt îngrijorați și asaltați de știri alarmante titrate cu numele de breaking news. Știrile, atunci când vorbesc despre isprăvile oamenilor politici, seamană cu un iarmaroc pestriț și toxic.
O societate, atunci când își pierde linia de fond a pricipiilor oneste, guvernată prin manipulare și minciună, ajunge să trăiască în atmosfera unui război de uzură psihologică, polarizând structurile sociale, rupându-le în două, în „NOI” și „EI”, în oameni care trăiesc în orizonturi valorice diferite, oameni care își folosesc rațiunea nu pentru a se înțelege unii cu alții, ci pentru a-și demonta reciproc, aproape barbar, toate argumentele, plecând de la premisa că, de fiecare dată, ceilalți trăiesc în eroare.
Ceva pare să fie definitiv stricat în fibra politică a acestui neam, altfel nu îmi explic cum e posibil să fim „blagosloviți” cu figuri politice de mahala, de tavernă falimentară. Ce altceva îmi pot inspira oamenii aceștia care, spre a-și salva propria libertate, sunt în stare să țină sub asediul sfidării și sub tortura minciunii o întreagă țară.
Vom reuși, oare, să scăpăm definitiv de blestemul adamic al eternului început, al unei lungi, și nesfârșite reforme care, în loc să primenească societatea românească, o intoxică în mod voluntar cu mirosuri insuportabile ambalate și vândute sub forma unori parfumuri de lux?
S-a născut Sisif în România?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
