Măritata bine încerca să-mi explice cât îi este de greu. În momentul acela, dar strict numai în momentul acela, cu fetele de câte cinci ani bucata alături, condițiile noastre sociale erau echivalente. Fata mea – otită, a ei – amigdalită. Medicul tocmai consulta un caz complicat, așa că n-am avut de ales decât să aștept să se elibereze și s-o ascult văitându-se. Că nu-i era ușor, oricum. Avea femeie la bucătărie, femeie la călcat, femeie la scos fata de la grădiniță și stat cu ea oricât, femeie la curățenie, respectiv pe soțul uneia dintre femeile de mai sus la tăiat gazonul, toaletat copacii, îngrijit centrala termică și tăiat gardurile vii. Și ea trebuia să se ocupe de toți. Ea nu muncea, fiindcă muncea destul el, săracul. L-a luat cu firmă. Nici nu s-ar fi uitat după unul fără, că doar nu era proastă să se uite, că nu poți în ziua de azi să te măriți aiurea, fără să te uiți un pic. Cum să trăiești după aia, cum să-ți atingi idealurile? Cum să visezi să vezi țări străine și să fii o doamnă, dacă nu te uiți pe cine iei? Ce idealuri?, cutez să întreb. Cum „ce idealuri”? Am pretenția că o să fac din copiii mei oameni de vază. Oameni care să ordone, nu cărora să li se ordone. Și deja asta mică știe. Să vezi numai cum știe ce vrea! Știi cum îi spune bucătăresei clar și răspicat că vrea macaroane cu mac sau găluște cu prune?! Cu ea nu te joci. S-o mănânci, nu alta. Mă vede pe mine și a înțeles rapid că numai așa înaintezi în viață, nu plecând capul.
– Hm… macaroane cu mac, zic, cere și a mea; mă gândeam că la un anumit nivel macaroanele sunt…
– Dar să fie Barilla, precizez important. Nu din alea care se lipesc pe cerul gurii și se fac cocoloașe. Fata mea nu le mănâncă pe alea.
Oricum, îi era extrem de greu. Fata s-a găsit să facă febră fix în ziua aceea, iar Misi, amica ei de taifas, singura care o înțelege și care se luptă și ea zilnic cu prostia bucătăreselor, a călcătoreselor, a grădinarilor și a întregii lumi, o așteaptă îngrijorată la mall, de două ceasuri, că cine s-ar fi gândit că la doctori poate fi coadă. Că ea l-ar fi plătit suplimentar pe specialist, dar n-a vrut să ia. Că cică nu are obiceiul. Ha! Să i-o spună el lu’ mutu’! Cine nu ia?! S-a băgat un pic cu DNA-ul în ei și acuma nu ia! Și stau acuma la rând cu plebea…
În calitate de plebe, am găsit cu cale să-mi dreg vocea, sugestiv. Nicio reacție. Fiindcă îi era cu adevărat greu. După întâlnirea cu Misi o aștepta manichiurista, sun-o pe aia și zi-i că nu mai vii, reprogramează-te, du-te apoi și bate farmaciile, nu direct acasă, să-i iei fetei siropuri și ce-o mai scrie ăla, că vezi cum e! Azi ajung doctori toți sărăntocii și-ți scriu liste cu siropuri de negăsit. Un pic cum se prind că tocesc mai bine ca alții, hop la medicină și țin lumea de calitate pe la uși. Să-i ia naiba și să nu mai aud de ei. Popic al meu îi bagă în buzunar la orice, inclusiv la cultură generală, la tot. Și are numai ingineria, dar fără licență, că și-a dat seama că nu mai avea rost s-o dea, că nu-i aduce profit și firma oricum și-a deschis-o în primul an și a mers ca unsă. Of, odată a știut toate întrebările până la 1000 de lei de la Vrei să fii milionar. După aia n-a mai știut, dar ăia sunt porci, le fac mai grele după o mie de lei, trebuie să ai în cap tot felul de căcaturi nefolositoare și neprofitabile, că cică ai cultură generală și ești mai pe creanga ta dacă știi cât debit are cascada Niagara. La ce să ții minte așa ceva? Proști, clar. Piloșaguri și-acolo. Nu ajungi să iei banii dacă nu ești labă-n labă cu ăia. Popic ar merita să ia bani și de-acolo. Tot ce atinge se transformă în aur. Așa e el, Popic… Bine că acuma sunt alături de el să-l sprijin, că altfel l-ar fi mâncat câinii. Îți dai seama, el făcea totul în curte, în căsoiul ăla, peste tot. I-am spus clar că nu e de demnitatea lui să bată cuie. Să angajeze un bătător de cuie, că și ăla ar trăi. De aia există. Să-l angajezi. Măcar că e greu. Toți ăștia te fură și îmi și strică viața de familie. Că nu e perfectă. Nu, nu e. La nimeni nu e. Să zică cineva că e, că-l scuip. Nu există perfecțiune. La noi e aproape perfectă și avem de toate. Dacă am avea și noroc de oameni cinstiți, care să nu ne fure… Și din ciorbă fură bucătăreasa, jur. Mă face să nu mai am timp pentru mine, că trebuie să-i urmăresc pe toți ăștia. Și ajung să fac și cozi, uite, n-aș fi crezut. La valoarea noastră! Dar asta e, toți sărăntocii vor să fie acuma sănătoși. De parcă ar conta toți muritorii. De ce să conteze, că majoritatea, uită-te și tu în jur la mutrele lor, nu-s buni de nimic, nu au idealuri, nu fac decât să meargă la o slujbă prost plătită și să se plângă că le dai prea puțin. Știu eu prea bine. Când e zi de salarii Popic e cu nervii în pioneză. Cât e ceasul? Cum? Au trecut două ore? Incredibil. Și încă mai am atâtea de făcut azi. N-am eliberat călcătoreasa, n-am eliberat bucătăreasa… Popic vine mereu târziu…
Ușa doctorului se deschide. Fata cu amigdalită însă nu e pe-aproape. E în capătul celălalt al coridorului, cu fata cu otită. Se jucau la adevărata valoare a fetei cu amigdalită. Obișnuită să dea ordine, a inventat un joc inedit, poate și din gelozie pe otita fie-mii; nu se făcea ca ea să nu aibă. Astfel, îi ordona delfinei mele să-i dea palme peste urechi, să facă și ea otită:
– Dă!
– Te doare?
– Nu.
– Mai dă o dată!
– Nici acuma?
– Nici.
Siderată, măritata bine a înlemnit. Ne-a scăpat de punerea la punct doar graba doctorului. Altfel, am fi aflat pe dată că la un anumit nivel, nu permiți unele chestii. Dom’le, nu le permiți.
Măritata bine a intrat în cabinet. Am auzit prin ușă doar întrebarea doctorului:
– Am auzit că te doare gâtul, micuțo, așa e?
După o pauză, răspunsul răvășitor s-a prăvălit ca o avalanșă:
– Nu. Urechile.
Țipătul scurt care a urmat nu era al ei.
Pe Eugenia o găsiţi toată aici.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Bunica a murit după ce m-a învățat să trec strada
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
