Iată, am de lucru la un proiect serios, dar m-a apucat anxietatea că nu-s bun de nimic și mai lucrez puțin la un text care n-are nicio legătură cu nimic, să-mi mai iau niște validare instant, căci mi-am mai amintit o fază cu un domn și vreau să o povestesc.
Se întâmpla la o filmare de reclamă (jur, mă gândeam zilele trecute că dacă autorii trebuie să scrie despre ce cunosc, eu sigur scot un roman cu experiențele mele de la filmări de reclămuțe cu bănuții la 90 de ziluțe). Era fuckin’ 6 dimineața, era un frig de n-avea sens să exiști, iar eu m-am îmbarcat la Victoriei într-un autocar neprietenos care mă ducea la filmare. Aveam unul din rolurile din reclama care se întâmpla, chipurile, în ceva spațiu public, deci pe lângă actori era și un puhoi de figurație, oameni cu care eram la acea oră în autocar. Figuranții profesioniști sunt oameni care au fix job-ul ăsta, lucrează cu agenții care le asigură în fiecare zi o filmare – și câștigă un salariu peste minim, dacă prind o figurație specială, care se plătește mai bine, chiar s-au scos – cu banii jos, la fiecare zi, după muncă, ce-i în mână nu-i minciună – nu ca la actori. Agențiile și regizorii preferă să lucreze cu figurație profesionistă pentru că în mare parte din timp știu igiena unei filmări, ai mai puțină bătaie de cap șamd. En fin și fiind gașcă care cu mici fluctuații e mereu aceeași, au glumele lor, dinamica lor, e o întreagă societate plină de energie și poante. Eu visam pe un scaun în bus, ăștia, oameni de toate vârstele, de la pensionari la adolescenți, erau ca la after party. Una din grup era numită „actrița”, nu pentru că ar fi fost actriță cu adevărat, ci pentru că avea „ifose de actriță”, o tachinau toți că „ce vedetă mai combină azi”, cărui regizor îi mai fură mințile s-o bage la cadru mai în față, iar ei îi plăceau ipotezele astea, de parcă deținea o armă a seducției incontrolabilă. De altfel, n-o să uit, avea o fundă enormă în cap de Minnie Mouse, pe care i-au smuls-o din păr de cum a ajuns pe platou – pentru că, merită spus, cel puțin pe vremuri când filmam eu destul de mult, echipa tinde să se poarte destul de nasol cu figurația, să le vorbească inutil de aiurea, de parcă ar fi ceva subspecie de oameni sau așa – dar explicabil, au găsit ultima veriga a lanțului pe care-și pot vărsa frustrările – mă rog, poate s-au mai schimbat lucrurile.
Printre ei, țin minte, mai era și o bunică la vreo 68 bine, îi ziceau „mama turbo” pentru că le făcea tuturor ceaiuri și sandvișuri când se punea masa de catering. Gen, făcea 10 sandvișuri în timp record, înainte să dispară toată șunca de praga de pe tavă – woman got some skills. M-au ignorat total tot drumul până la set, când, la pogorârea din autocar, m-au preluat spre „rulota actorilor” și din urma mea s-a auzit un oftat prelung ce voia să-nsemne „ia uite, domnule, am stat cu actorii și noi n-am știut” și dintre ei s-a mai desprins și un nenică, pe care nu-l observasem până atunci și care m-a urmărit până la rulota actorilor, care era, de fapt, rulota de machiaj, că nu exista propriu zis nicio rulota a actorilor. A intrat după mine, a luat loc la masă și m-a privit fix, fără să clipească. Am făcut cunoștință și cineva din producție l-a dat afară la scurt timp din rulota de machiaj și l-a retrogradat la cortul figurației. Dar nu pentru mult timp, căci la scurtă vreme a revenit în treacăt, chipurile, al geamul rulotei și l-am prins fixându-mă cu privirea, vă jur, ca un criminal în serie. Nu i-am dat atenție că le aveam pe ale mele, dar la cadru mi-am amintit iar de el, pentru că în drumurile pe care și le improviza, nu știu cum, ajungea în aria mea vizuală și mă fixa negreșit. Ca un om care nu e pe treaba lui, în tot cazul. L-am ignorat. L-am ignorat toată ziua și când mi-a stat în ceafă la cafea și când vorbeam cu altcineva și când noaptea, la momentul în care m-au urcat într-o dubiță care să mă ducă acasă, a încercat să se urce și el în ea, dar l-au reperat rapid că nu le ieșea pe inventar. Oooook.
Declicul l-am avut, de fapt, o vreme mai târziu, nu știu câte luni sau poate chiar un an? Știu că era vară și intrasem într-un butic la Iancului și am simțit așa, cum simți uneori când ești privit și l-am văzut. L-am salutat instinctiv și am ieșit. A ieșit după mine și s-a ținut vreo două străzi așa, pe Mătăsari, apoi pe Matei Voievod și am scăpat de el într-un final. Dar altceva mi-am dat seama în secundele alea, creierul meu a cuplat două imagini, pe care e imposibil să le fi marcat eronat. Ceva ce mi s-a părut atât de f*cked up că am șters din memorie, instant, ca și când nu ar fi posibil să fie adevărat. Dar sunt convins că este.
Când aveam vreo 15-16 ani și mă întorceam din Bucovina, de unul singur, am făcut un popas de două ore în nu chiar reputatul oraș Roman. Așteptam o legătură și am zis să mă plimb, în plină zi, prin parcul din fața gării. Am stat pe o bancă și am citit o carte – pe atunci eram boem maxim, citeam cărți la vedere, nu aveam internet pe telefon să stau ca tot omul, belit în ecran. În fața mea, pe bancă, l-am văzut. Un nenică cu două pungi după el, care se uită nesănătos de insistent spre mine. Mi-a crescut puțin adrenalina și am decis să mă mai plimb, iar nenicul s-a ținut după mine. Și când am virat la dreapta, și când am virat la stânga, venea după mine ca Rîmaru din comunism după femei prin cimitire, cu pungile alea după el, care au ajuns să mă obsedeze. Două pungi ce păreau goale. De ce avea două pungi după el? Ce avea în pungile alea, praful cu care voia să mă dizolve în cadă, înainte să tragă apa după mine în wc?
Am scăpat de el în gară, când m-am prefăcut că am nevoie de nu știu ce informații. Episodul nu m-a marcat nici pe deoparte, cel puțin nu conștient, deși urme a lăsat de mi-l amintesc, evident.
Dar faza cu adevărat fucked up e că în acea zi, la Iancului, mi-am dat seama, fără niciun dubiu, într-o secundă a suprapunerii celor două imagini, a celor două figuri, a modului în care mergea, că stalkerul creepy din orașul Roman este același cu cel de la filmarea de peste ani. Nu știu cum funcționează mintea umană, să ai astfel de realizări și să le treci cu vederea, să le pui sub irelevanță, să nu vorbești despre ele. Să nu corelezi ceva atât de bulversant. Ce pot să știu sigur e că dacă acum am instrumentele să înțeleg astfel de interacțiuni, atunci le resimțeam pe undeva similar, cred, cu vina femeilor care se simt hărțuite. Unul că nu știam ce replică să am în fața acestui om cel mai probabil bolnav, doi că nu voiam să accept că-mi provoacă frică un astfel de individ, pentru că adevărul e că m-a încremenit la fiecare interacțiune, și trei pentru că mă temeam să nu mi se spună că e ceva în neregulă cu mine, din moment ce stârneam sentimente fără să fac nimic în asemenea oameni. Doar știm cu toții ce chestii cretine poți să auzi când povestești câte o d-asta, mi se părea, instinctiv – de evitat. He he.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
