1778 – se inaugurează Teatrul Scala din Milano cu opera lui Antonio Salieri ”Europa Riconosciuta”. Teatrul este ridicat sub auspiciile împărătesei Maria Tereza a Austriei și menit să ia locul Teatrului Ducal distrus într-un incendiu în 1776. Este proiectat de arhitectul neoclasic Giuseppe Piermarini. Pe 7 decembrie 2004, după ample lucrări de renovare, a fost redeschis cu aceeași operă a lui Salieri.
1889 – Moare Veronica Micle (1850 – 1889), poetă română. Despre ea, istoricul literar George Sanda spunea: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”
Complicatele iubiri de altădată… Eminescu și Veronica Micle
“Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă… D-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”.
Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe:
„După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.”
Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă.
Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe.
Această întâmplare este confirmată și de însemnarea poetului:
„Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”
Pe 3 august 1889, la Mănăstirea Văratec, Veronica se sinucide cu arsenic la nici două luni după moartea lui Eminescu.
1954 – Moare Sidonie-Gabrielle Colette (1873 – 1954), memorialistă, eseistă și romancieră franceză
“Am descoperit-o pe Colette când eram prin clasa a IX-a, cu faimoasa sa nuvela Chéri , publicată în anul 1920 și care a stârnit atâtea controverse la vremea respectivă. Nu mai am cartea, dar am văzut filmul omonim din 2009, cu Michelle Pheiffer și Rupert Friend în rolurile principale, intr-o perioada tare frumoasa a vietii mele. Astăzi vreau să revăd “Gigi”, cu Audrey Hepburn, adaptarea nuvelei interbelice a lui Colette și vă recomand documentarul din 1951 narat chiar de scriitoare, în care îl veți vedea și pe Cocteau.” (sursa: Plăcerile lui Noe, un blog extraordinar)
1962 – Se naște antrenoarea federală de gimnastică Mariana Bitang care împreună cu antrenorul-coordonator Octavian Belu, între 1992 și 2005, au antrenat Lotul Olimpic feminin de gimnastică al României care a obținut în total 152 de medalii (62 de aur, 49 de argint și 41 de bronz) la olimpiade şi campionate europene şi mondiale.
1975 – Președintele american Gerald Ford își încheie vizita oficială de două zile efectuată în România.
“La dineul oficial oferit de preşedintele Nicolae Ceauşescu şi de către Elena Ceauşescu, în onoarea preşedintelui SUA, Gerald R. Ford şi a doamnei Elisabeth Ford, ce a avut loc la ora 20:30 la Palatul Consiliului de Stat şi unde au participat 110 români şi 30 străini, s-au servit produse româneşti, precum: icre negre „Perle de Dunăre”, şalău de Tulcea gratinat, Galbenă de Odobeşti, Cabernet Sauvignon de Sâmbureşti, Sampanie Jidvei, Coniac Târnave 1932 şi s-au ascultat piese precum: „Rapsodia I” de George Enescu, „Balada” de Ciprian Porumbescu, „Oklahoma” de Richard Rodgers, „My fair lady” de Loewe şi altele.”
În tren, 1975, România. Încă îi căutăm pe tinerii de-atunci din trenul lui Bresson… 🙂
Later edit: I-AM GĂSIT în mai 2017!
2004 – Moare Henri Cartier-Bresson (1908 – 2004), fotograf și pictor francez, cunoscut pentru precizia și grafismul compozițiilor sale reflectate atât de bine în reportajul de stradă în care surprinde aspecte pitorești sau semnificative ale cotidiaului urban. În legătură cu arta sa fotografică s-a folosit conceptul de „moment decisiv”, deși este prea simplist, neincluzând și contextul. Pentru unii este o figură mitică a fotografiei secolului XX, longevitatea sa permițându-i să surpindă cele mă importante evenimente care au marcat istoria acestui secol. De aceea, unul dintre biografii săi (Pierre Assouline) a spus despre el că este „ochiul secolului”.
Citiţi şi
Drumul lui David. Excepția și speranțele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
