Întâi ne-am iubit fără să știm că ne iubim. Ne-am urât. Ne-am certat din tot felul de motive, ba chiar ne-am desconsiderat. Am crezut, fiecare la rândul lui, că celălalt nu este în stare de câte ceva. Ceva important, desigur. Cel puțin, la vremea aceea. Nu a lăsat niciunul garda jos. Totul, virtual. Nu, nu ne-am agățat online, nu asta a fost intenția inițială. Nici nu știu care a fost. Până la urmă, nici nu contează, nu? Cert este că nici pe atunci nu puteam sta prea mult unul departe de celălalt. Dacă ne blocam pe Facebook, ne scriam în e-mail. Dacă făceam filtru de spam pe e-mail, ne scriam pe whatsapp. Și tot așa. Timp de, cred, un an. Un an greu și ciudat pentru amândoi. Până când unul dintre noi a cedat. La propriu. Am stabilit brusc să ne întâlnim și am dat curs dorinței de a-l cunoaște pe celălalt. În realitate. Am făcut-o, deși fiecare avea fricile lui atât în legătură cu el însuși, cât și cu celălalt. Da. Și cred că am pornit de la ideea că nu putem pierde nimic dacă nu ne placem. Poate doar timp.
S-a întâmplat într-o gară. Nici nu contează care. Poate apropiații știu sau bănuiesc. Când am văzut-o, încă din trenul în mișcare, am început să zâmbesc tâmp. Sau așa credeam. Am fost fericit că o întâlnesc, în sfârșit, din clipa zero. Am văzut că și ea m-a văzut dinainte de a coborî pentru că și-a întors capul în direcția mea. Parcă era greu! Eram singurul de pe peron. M-am ridicat și m-am dus către ea ca și cum nimeni altcineva nu ar fi coborât din acel tren. Nu vedeam altceva în jurul meu. Impactul vizual a fost considerabil de ambele părți. Ne-am plăcut în realitate mai mult decât în fotografiile postate online. Ce a urmat nu se face să spun public. Atunci și în multele alte dăți de atunci încoace. Da, mai există certuri. Da, ne mai sărim la gât și mai scoatem ghearele uneori. Balanța este, clar, pro noi, noi care a devenit un cuvânt magic deja, un scop, un obiectiv clar. „Te iubesc” nu mai sunt doar cuvinte, „vreau cu tine” nu mai este doar o dorință de o dată viitoare.
Am avut și avem, fiecare, obstacole de trecut, dar deja am început să le depășim, unul câte unul. Comunicăm mai mult și mai bine. Până și cu privirile și atingerile ne vorbim. Cu tăcerile împreună. M-ai întrebat până când sau cât timp. Viața asta și după ea, dacă există ceva după. Dacă nu există, inventam, creăm, doar ca să fim împreună în continuare.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
