O țară de… Don Quijoți
Rușinos. Umilitor. Inutil.
Așa am gândit, în urmă cu mulți ani, când una dintre colegele mele de liceu mi-a mărturisit că tatăl ei a dus-o la medicul ginecolog, să-i controleze… puritatea.
Eu am fost de-a dreptul șocată. Recunosc că mi-a cam dat peste cap ideile despre frumoasa iubire adolescentină, pe care eu încă n-o trăisem, dar pe care, oricum, mi-o închipuiam pur platonică. Floricele și fluturi în stomac. Hai, poate niște sărutări furate, ca-n poeziile lui Eminescu. Iată, însă, că tatăl colegei mele, mult mai pragmatic, avea cu totul alte păreri despre iubire.
Bine, dar chiar să fi fost și așa. Fiica îi era suficient de mare (împlinise 18 ani), deci era în măsură deja să-și ia propriile decizii, care puteau să nu mai implice doar flori și fluturași. Revoltător și umilitor mi s-a părut gestul părintelui.
Povestindu-i soră-mii despre asta, ea a zâmbit amar și mi-a zis că ceea ce m-a revoltat pe mine era, și când mergea ea la liceu, chiar o practică a părinților de fete.
Mi-am apreciat atunci încă o dată părinții pentru modul în care ne-au crescut și ne-au oferit, pe lângă iubire, și încredere și respect.
Poate nu înțelegeți ce anume m-a dus cu gândul azi la experiența din adolescență a colegei mele. Oricât ar părea de bizar, ceea ce mi-a amintit despre asta a fost un titlu de știre, difuzat de televiziunile noastre: “România a invitat reprezentanții Olandei să vină să verifice dacă țara noastră îndeplinește condițiile pentru accedere în spațiul Schengen”.
Consider că gestul României este, de asemenea, rușinos. Umilitor. Inutil.
Ne-am obișnuit să stăm drepți în fața “mai marilor”. E drept, poate că și experiențele noastre, de-a lungul istoriei, ne-au mai tăiat din aripi. De-a lungul timpului, noi am fost, mai mereu, învinșii. Crescuți cu versuri de felul “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie” și cu atitudini de ciobănaș mioritic.
N-am fost primiți, din prima, nici în NATO, nici în UE. Dar am stat umili la coadă, până am fost și noi acceptați. Că și cu cozile ne obișnuiserăm în comunism. Și chiar și acum, după mulți ani de așteptări și după asigurări că suntem apreciați, nici vize pentru SUA n-avem, și nici în Schengen se pare că nu intrăm.
Păi, cum așa, din toate țările UE, una să se pună mereu de-a curmezișul în ceea ce ne privește?! Cum de toate celelalte consideră că îndeplinim criteriile de aderare, și numai Olanda- nu?!
– Le e frică de portul nostru din Constanța, să știți. De aia nu ne primesc olandezii, îmi dezvăluie șoferul de Uber, opinia lui.
Mie mi se pare puțin amuzant (cum facem noi, românii, haz de necaz) că la finalul cursei și discuției cu șoferul revoltat, banii mi-au fost retrași de pe card și au poposit tocmai într-un cont olandez, de acolo de unde-mi vine zilnic factura de ride share-ing. Și lunar – cea de la Netflix. Iată deci, o țărișoară despre care poate că nu știu prea multe, nici ea despre mine, dar care îmi știe, cu siguranță, pin-ul de la card. 🙂 Cred că și pe al șoferului indignat, care virează, și el, zilnic, bani companiei cu sediul în Olanda.
Așteptăm deci, cuminți și înțelegători, delegația din Olanda, să ne verifice… puritatea.
Iată cum țara asta mică și frumoasă, cu lalelele ei încântătoare și cu morile de vânt, ne transformă pe noi într-o țară de… Don Quijoți.
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
