Suntem curați ca o lacrimă cât suntem bebeluși. Suntem fix ca o lacrimă, născuți din fericire și durere. Nu avem nimic în afară de nevoi și charismă. Nici rațiune, nici capacitatea de a percepe lumea în care am sosit.
Pe măsură ce creștem, devenim răsfrângerea percepțiilor celor din jur și a percepțiilor noastre. Căpătăm fragmente de realitate, raționamente simple și complexe, iar pe unii ne învăluie rușinea și frica. Sau amândouă ori doar una dintre ele. Ne copleșesc chiar înainte să avem opinii.
Bine, cu toate acestea, în ziua de azi, pare că avem cu toții opinii înainte de rușine sau frică. Suntem cu toții facebookiști, instagrameri, youtuberi, twitterişti, influenceri și followeri. Iar rușinea de a cădea în penibil și frica de a fi prins pentru o ilegalitate, de exemplu, au devenit desuete pentru fruntașii societății, au rămas parcă pentru toți ceilalți. La nivel mondial, un politician nu are rușine să fure pe față, iar un polițist are frică de infractor. Pare că rușinea și frica, două sentimente absolut necesare evoluției și vieții, nu sunt folosite cum trebuie.
Dar nu neapărat despre asta vreau să vorbesc, ci despre cum sunt concepute rușinea și frica de la un popor la altul, de la un om la altul.
Acum câțiva ani, aveam de tradus un text din română în engleză. Era o mărturisire a unui om care zicea așa: “Când eram mic, bunică-mea și mama mereu îmi spuneau să îmi iau chiloți curați pe mine, că dacă mi se întâmplă ceva și ajung în vreo ambulanță sau la spital, să nu pățesc vreo rușine”. E greu să traduci această structură, pentru că trădează un ușor pesimism, o ușoară rușine, care într-o cultură par normale, în alta nu.
Rușinea de a fi murdar, de a vedea musafirii că nu ai șters praful în spatele televizorului, de a arăta sărac, de a vedea prietenii zgârietura de pe Renault-ul tău cu numărul XX 123 BMW, de a fi gunoier de meserie, sunt greu de tradus cu fidelitate în altă limbă. În România, din ce am trăit, văzut și citit, există rușinea de a arăta sărăcie mai mult decât frica de a fi/ rămâne/ ajunge sărac. Asta mi se pare cel mai des întâlnită. Am remarcat-o și la alte popoare, mai în America Centrală și de Sud.
Bineînțeles însă că fiecare avem rușinile și fricile noastre, de la un popor la altul, de la om la om. Luăm câteva din popor și câteva pe parcurs, că suntem strângători.
Eu, spre exemplu, am rușine de dezordine, de eșecuri la niște ținte pe care eu mi le pun și tot eu mi le sabotez, de oameni printre care mă regăseam și care m-au dezamăgit, de vreo lipsă de cunoștințe într-un anume context (nu am fost niciodată la școală aia care să ridice mâna să spună “nu am înțeles”, când nu înțelegeam, nici să îndrăznesc să zic că nu am priceput vreo glumă a prietenilor). Acum, de când am decis că îmi pasă de alte lucruri mai importante și nu mi-e frică să fiu eu (orice ar însemna asta), îndrăznesc să mai întreb. Încerc să nu îmi fie rușine că nu am mașină de top, teniși scumpi și ondulator de gene. E greu, serios, că toți din jur încearcă să te convertească într-un fel sau altul și trebuie să știi foarte bine cine ești și ce valori ți-ai setat ca să nu pici pradă acestor rușini la modă.
Cât despre frică, am mai multe frici decât rușini. Mi-e și rușine cu unele frici: mi-e frică să nu rămân fără Internet, să nu rămân fără lenjerie spălată, să nu pic în penibil și ridicol, să nu mă placă elevii și studenții când le predau, să nu mă părăsească oamenii dragi, să nu fac greșeli de exprimare, să nu ajung vreodată să mi se facă frică dacă mi se rupe vreo unghie cu gel sau dacă rămân fără followeri pe Instagram, să nu mă întâlnesc cu șerpi prin jungle, să nu mor într-un mod tâmpit, să nu mor până să îmi împlinesc orice gând îmi tot strâng eu în minte, cum își strânge orice român pungi într-o pungă de pungi.
Citiţi şi Şi am plecat
Ce să mai?! Avem tot felul de frici care mai de care mai penibile sau normale. Sau poate doar eu încă mă mai uit sub pat de bau-bau când mă duc într-o cameră de hotel. Sau, uite, mi-a fost mereu frică de expresia spusă ca avertisment: “Vezi să nu treci ca gâscă prin apă!”. Îmi venea și să fug din calea gâștelor să nu îmi poarte ghinion, dar acum am înțeles că e bine să fii gâscă într-un domeniu și să treci prin el, că uneori asta trebuie să faci. E obositor până și să crezi că poți deveni expert în toate. Astea poate țin de etapa în care voi ajunge să cred că merit să trăiesc cu mine, cu succese și cu eșecuri, cu calorii multe și puține, cu dragoste de viață, dar nu și de mine. Într-o lume în care vrem like-uri și view-uri, nu vrem de fapt decât să ne justificăm existența și ne este predominant frică să fim toți la fel.
În fine, poate astea sunt copilării. Mă gândisem la rușine și la frică plecând de la acea expresie greu de tradus și de la toate câte se întâmplă cu noi ca indivizi, cu noi ca țară. Rușinea și frica… Mi se pare că ne este rușine să luptăm împreună, dar frică să murim singuri. Atât.
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
