Privesc mijit printre gene panorama întregului din urma lui 35. De ani, întregi, chiar peste. Am trăit despărţiri fundamentale. Unii au plecat pur şi simplu, pe o poartă înaltă de lumină, lăsând îndărătul lor o dâră de întuneric, un soi de cale lactee în negativ, pe care am îndurat-o de aici de jos, din locul în care am rămas; pe alţii i-am jelit de vii până s-au stins, în mine, puţin câte puţin; de unii m-am deznodat eu, contorsionându-mă dureros, frângându-mă în bucle creţe în care mai alunecam întrebător din când în când: oare am făcut bine? este ăsta capătul neputinţei mele? OARE?
Dar, pe departe, cea mai grea despărţire a fost cea de mine. Nimic brusc aici. În relanti, obscur, în surdină, latent şi amortizat. Agonizând lipsa altora nici nu conştientizam că cea care lipsea eram, cu desăvârşire, eu. Când am făcut poliţieneşte constatarea, am decis să cercetez locurile prin care am umblat, să caut prin cotloane vreo urmă de mine. Ce-am găsit acolo erau doar lucruri. La început le bâjbâiam prin praf, le ştergeam, le cântăream, le atârnam stupid pe lângă corp. Ca două mâini inutile. Cu aer de chirurg le despicam viscerele, şi pe mine, apoi în regim de urgenţă îmi perfuzam nişte lichid, să mai dizolv din nodurile din sânge, să curg, să mai am barem de-un plâns. Zdravăn. Pentru o vreme am uitat de mine, atunci m-au numit manager. Gândeam în cifre şi procente. A fost momentul în care am încetat să-i mai implor trecutului să mă redea pe mine mie. Am renunţat la concilieri şi armistiţii căci… mă schimbasem, nimic nu mai era la fel, nici eu. Şi-am strâns mâna voiniceşte, dur şi ferm ca într-o afacere. La toată urma e o afacere să ieşi câştigător, chiar dacă, paradoxal, o faci pierzând. Sunt o Phoenix, mi-am zis. Hai cu curaj, arzi de la capăt, cu un zâmbet lăbărţat de la gură până la glezne, până la pulverizarea în altă cenuşă, că tare mare e universul ăsta şi porţile de lumină, aici, jos, nu sunt fără cale de întoarcere. Ele se deschid în altele; mi-ar plăcea să cred asta şi despre poarta ta, dacă n-ar fi crescut iarba prin tine. Daa, aici se deschid din una în alta, ameţitor şi labirintic, până hăt în colo, cât n-apuci să vezi cu ochii, şi nu vezi.
Până într-o zi, când, orbită şi pârjolită de atâta lumină, obosită de drum lung, te aşezi pe un câmp verde şi te simţi acasa, în inima veşniciei. Te cuprind nişte braţe calde, te ghemuieşti chircit până realizezi că nu sunt ale tale şi te laşi pieptănată, îţi desfaci cozile şi tot ce mai aveai împletit strâns în tine. Atunci te aşezi la loc. În mijlocul inimii tale.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
