„O rebelă am fost toată viața. La 17 ani am plecat pe drumul meu, indiferent de ce a zis familia, am ales un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, cu care m-am căsătorit și am făcut un copil, apoi am divorțat și am plecat.”
Roxana Magopeț are 36 de ani, un iubit, doi copii, o pisică și un cățel, adică o familie netradițională și lucrează pe Șoseaua de Centură.
Este, de 14 ani, directoarea de marketing și comunicare de la FAN Courier.
Când ai auzit/citit/ văzut o plângere legată de livrările Fan Courier? Multe dintre mesaje ajung direct la Roxana pentru că, de câțiva ani, ea a devenit interfața companiei, umană, prezentă și extrem de activă în online. Așa încât, împreună cu echipa de comunicare, ea are misiunea de a transmite mesajul corect, asumat și onest clienților lor.
Acum trei ani, viața Roxanei s-a schimbat, atunci când a descoperit un diagnostic ce putea să o ucidă. Iar asta a făcut-o să creadă mai mult în semne și să capete convingerea că nimic nu este întâmplător.
A divorțat a doua oară, chiar dacă perspectiva era să crească singură doi copii și toate astea pentru că a devenit un alt om.
(…)
Să ne întoarcem la tine și la cum ai intrat tu în această companie și de ce ai rămas aici?
La 20 de ani am născut primul copil, pe Marc. Toată familia mea emigrase în SUA și, când Marc avea un an și jumătate, m-am despărțit de tatăl lui, am plecat cu copilul în brațe și cu două valize de haine. Nu aveam job, bani ori casă, așa încât m-am mutat la o mătușă din Militari.
Tata știa pe cineva care lucra la o firmă de curierat, cu care a vorbit să mă primească la un interviu.
Eu mă gândeam la un singur lucru: o să împachetez colete în hârtie maro și le voi lega cu sfoară. Mă și vedeam, într-o hală mare, eventual cu halat și basma.
M-am îmbrăcat frumos, am ajuns aici, am intrat la dispecerat și am dat patru interviuri în ziua aia, inclusiv cu Nadir Bălășel, directorul adjunct. M-au angajat.
Aveam patru colege la dispecerat care ocupau un birou unde nu mai era loc și pentru mine. Așa că am primit o masă și un scaun lângă ușa de la intrare. Preluam comenzile de la clienți, le notam pe un caiet studențesc de matematică și apoi le introduceam în calculator.
După o lună, am ajuns la vânzări și, după vreo patru luni, am ajuns la marketing, unde sunt și acum. Asta este politică internă: marea majoritate a boardului de la FAN Courier este recrutată din interior, sunt foști curieri, coordonatori sau manageri de direcții.
Nu știu când au trecut cei 14 ani de când sunt aici. Și realizez că în tot acest timp slujba a fost singura constantă din viața mea.
M-am căsătorit, am divorțat de două ori, am mai avut un copil, dar jobul a fost stabil. Iar acest lucru m-a ajutat.
Dar experiența din octombrie 2015, mi-a schimbat de fapt viața.
Aveam niște dureri de cap groaznice. De câteva ori pe lună aveam o migrenă care mă ținea o zi în pat, cu draperiile trase și trecea doar cu fiole de algocalmin.
Făcusem multe analize și primisem nenumărate diagnostice. În timpul sarcinii cu Mara, durerile au fost și mai insuportabile. Atunci am descoperit că o hipertensiune arterială era, de fapt, cauza. Dar după ce am născut-o pe Mara, durerile au revenit.
În octombrie 2015 am făcut un RMN cerebral. Voiam să lămuresc problema. Iar investigația a arătat o suspiciune de anevrism cerebral.
Am discutat cu trei chirurgi faimoși, l-am căutat chiar și pe cel mai cunoscut din țară. El nu m-a primit la consult, a trebuit să îi trimit toate analizele pe e-mail. La ceva timp, am primit un telefon de la asistentă care mi-a transmis mesajul doctorului, să stau liniștită.
Un singur doctor, Dan Mitrea, și-a pus niște întrebări și m-a trimis la un RMN cu substanță de contrast.
L-am făcut și diagnosticul s-a confirmat. Aveam un anevrism cerebral care trebuia operat.
Până la operație, am intrat în autoconservare. Nu strănutam, să nu se rupă, nu mă urcam la volan cu copiii în mașină, nu mă mai enervam.
Iar în mintea mea se derulau tot felul de gânduri: nu sunt fericită, dacă mor mâine, de ce fac compromisuri?
Țin minte și acum momentul în care medicul mi-a prezentat variantele de intervenție: deschidem cutia craniană, ridicăm creierul, prindem anevrismul cerebral, punem două cleme de metal, închidem și așteptăm necrozarea și recuperarea. Era posibil să pierd, după intervenție, mult din ce eram atunci: să merg sau să vorbesc.
Dar exista și a doua variantă, mai rară, foarte scumpă și care putea fi făcută doar în anumite condiții, de un singur medic în țară, doctorul Dima Ștefăniță.
Operația costa 15.000 de euro. Am fost distrusă când am auzit suma. Nu aveam nici 3.000 de euro.
M-au ajutat șefii mei. Iar ce m-a impresionat, iar pentru asta le voi fi întotdeauna loială, este că nu a trebuit să cer. Ei mi-au oferit ajutorul care mi-a salvat viața.
La începutul lui decembrie, doctorul Dima mi-a pus în față două opțiuni: operăm acum, la Sibiu, sau rămânem în București și operăm în ianuarie. Iar eu m-am gândit: „măcar să nu mor de Crăciun, că le stric planurile.”
Și am ales varianta Sibiu. Însă trebuia să mai trăiesc o experiență. Am făcut o angiografie la Spitalul 9, adică cea mai dureroasă experiență din viața mea. Când am intrat în sală și am văzut doctorul cu un șorț de măcelar, stropit de sânge, am înțepenit.
Este o investigație prin care se intră prin artera femurală cu o cameră, fără anestezie fiindcă tu trebuie să reacționezi, să răspunzi întrebărilor. Apoi intră un cateter și îți injectează o substanță de contrast.
La prima injectare mi-a amorțit o jumătate de față, încă o injectare și a amorțit cealaltă jumătate de față. Am simțit fiecare capilar din cap, am simțit cum doare și frige în același timp. Și la sfârșit mi-a paralizat ceafa.
Intervenția asta a arătat că anevrismul făcuse o excrescență, ceea ce însemna că era gata să se spargă.
O săptămână mai târziu, ieșeam din operație și soțul meu, chemat de medic, a aflat că, de fapt, era și mai grav decât crezusem. Probabil că nu aș mai fi prins nici Crăciunul.
Ce a schimbat toată povestea asta la tine?
Mi-a crescut valoarea. (râde) Am șase bobine de platină la „mansardă”.
Am renăscut, sunt alt om. Roxana de acum nu are nicio legătură cu cea de atunci. După ce stai de vorbă la o cafea cu moartea, fie renaști, așa cum am făcut-o eu, fie te retragi într-o carapace de frică.
Dacă vei sta de vorbă cu oameni care au privit moartea în ochi o să înțelegi singură schimbarea: sunt oameni pentru care nu mai contează gura lumii, sar cu parașuta, își dau demisia sau pleacă în junglă cu rolele.
Eu am ales să divorțez, chiar dacă nu mă bătea, nu mă înșela, știi că astea au fost clasicele întrebări. Dar știam că așa era mai bine.
Întâmplarea asta m-a făcut să cred în semne.
Eu am ajuns să fac acest RMN pentru că mă durea capul. Dar durerile nu erau de la anevrism, adică acea boală care nu are niciun simptom și pe care o descoperi doar când se rupe, iar atunci este prea târziu. Durerile mele s-au corectat prin tratamentul pentru tensiune. Dar au avut rolul lor.
Te-ai transformat într-o rebelă, tatuată, pe tocuri și ruj roșu.
O rebelă am fost toată viața. La 17 ani am plecat pe drumul meu, indiferent de ce a zis familia, am ales un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, cu care m-am căsătorit și am făcut un copil, apoi am divorțat și am plecat, fără să am de niciunele.
Dacă cineva mi-a zis să o iau în dreapta, eu am luat-o în stânga pentru că mi se pare mai interesant să îi dovedesc că și stânga e mișto.
Toată viața am făcut cum m-a tăiat capul.
Dar mi-am asumat întotdeauna tot ce am făcut.
(…)
Citește tot articolul aici.
Citiţi şi
