Ştiută treabă că bărbaţii sunt fiinţe grăbite. Sau dacă nu grăbite în general, atunci grăbite la volan. De câte ori nu răzbate o grabă fără motiv din maşina unui bărbat? Un scop foarte bine delimitat este înscris genetic în bărbatul-şofer, moştenitorul de drept al instinctului străvechi al călăriei: să prindă culoarea verde a semaforului. Are, n-are treabă, dacă simte că verdele ce crapă întunericul în fărâme de lumină este ameninţat de fatalul galben, bărbatul va accelera. Unde te grăbeşti dragule? Răspunsul vine pe un ton moale, prelung, văduvit de fermitatea vreunui argument solid: Nicăieri.
Instinctual, bărbatul simte nevoia să nu fie ţinut în loc de un obiect neînsufleţit, o urmare a unei legi menite să îi îngrădească sălbăticia primordială. Şi deci accelerează, motorul îşi aţâţă toţi caii putere, roţile sfâşie asfaltul ud ca şi cum un fierăstrău ar sfârteca pântecul plin de pulpă şi suc al unei portocale coapte. Apoi frânează ca şi cum toată graba lui s-ar fi risipit printr-o minune imediat ce primejdia a trecut.
Dar există momente în care bărbaţii, cavalerii neînfricaţi ai traficului auto, vor să prindă toate semafoarele pe culoarea roşie. Merg încet ca şi cum timpul n-ar exista, iar dacă sunt aproape trecuţi de intersecţie când se face galben, ar fi în stare să cupleze în marşarier şi să se întoarcă evlavioşi la semafor. Când?
Atunci când în stânga lor conduce (alt)cineva. Atunci când universul frumuseţilor, înghesuit între două portiere ţine volanul în mâinile sale delicate ca pe şoldul cafeniu al unei viori. Atunci timpul devine o măsură după care agonia pasiunii bărbatului vibrează de emoţie şi o dulce durere. Graba înseamnă suicid iar fiecare semafor pe culoarea roşie este un drog ce prelungeşte transa pasională. Te-aş ruga să prinzi toate semafoarele pe roşu, dacă aş şti că nu îţi este atât de somn. Mâna ta îi mângâie părul ondulat şi parfumat, atingând uşor urechea, ca trupurile a doi dansatori ce se ating indiscret, mimând o accidentală apropiere necontrolată.
Apoi urmează alt semafor, apoi altul, şi tot aşa. Blestemul bărbatului vânător de culoarea verde se dezlănţuie precum o furtună de nisip. Niciun semafor nu se opreşte pe roşu, toate parcă sunt blocate pe un verde obsedant. Iar roţile sfâşie asfaltul ud ca şi cum un fierăstrău ar sfârteca pântecul plin de pulpă şi suc al unei portocale coapte.
Cine spune că bărbatul este un şofer violent? Sau cine spune că bărbaţii sunt nişte sălbatici călăreţi ai cailor putere? Cine spune acestea, nu se înşală. Însă omite un lucru: bărbaţii sunt sălbaticii şoselelor atunci când nu sunt captivi în nicio temniţă pasională. Altfel ar putea prinde toate semafoarele pe roşu iar asta le-ar aduce o fericire amplă precum o amforă de aur plină cu fructe din Orient.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.