Romanul „Regăsirea” este o carte despre prietenie şi iertare, o interpretare, printre multe altele, a pildei fiului risipitor din Evanghelia după Luca din Noul Testament. Poveștile celor două protagoniste ale cărții – Veronica şi Liana – se întind pe o perioadă de mai bine de 30 de ani şi cuprind câteva evenimente ce au marcat societatea românească şi, la nivel individual, şi pe ele însele. Pe lângă prezentarea societății românești, în ansamblu, în timpul comunismului şi în zorii democrației, există pagini care surprind o comunitate mică de rromi din Vaşca, un orășel (fictiv) de provincie, cu istoria, obiceiurile şi felul său de trai, căci Veronica se îndrăgostește de un rrom chipeș, îmbogățit peste noapte din afaceri imobiliare care merg ca unse în cadrul legal ambiguu de la începutul anilor ’90. Flashback-urile şi prezentul se succed în funcție de emoțiile Lianei. Evocarea copilăriei, a adolescenței, a tinereții şi apoi regăsirea la maturitate a celor două femei sunt organizate în planuri narative cu povești care nasc alte povești. Cartea începe în punctul în care Liana şi Veronica se întâlnesc întâmplător într-un parking din preajma Lyonului, ambele fiind în trecere pe acolo, în vacanță. Emoțiile şi bucuria întâlnirii, după aproape douăzeci şi opt de ani, sunt dublate de remușcări şi vinovăție, în ceea ce o privește pe Liana, căci ea este cea care a înlesnit desfacerea legăturii lor. Când, după această întâlnire fortuită, printr-un SMS, Veronica o înștiințează pe Liana că are cancer, lumea acesteia din urmă se clatină. Ceea ce i se păruse firesc până atunci e pus sub semnul întrebării. Frământările sufletești o conduc spre ideea că trebuie să repare ce a stricat.
***
Chemă liftul îngust şi hârbuit, cu uşile abia închizându-se, cu linoleumul decolorat şi aşa de ros, de parcă în mijlocu-i s-ar fi lăfăit o baltă. Apăsă pe un buton negru, ros de uzură şi se lăsă zgâlţâită, ca într-o căruţă ce înainta anevoios pe un drum pietruit de ţară, până la etajul opt. Numai ea ştia la ce spaime o supusese pe vremuri acest ascensor care, din timp în timp, rămânea blocat între etaje – ba se lua curentul şi trebuia să aştepţi ca o cârtiţă în întuneric, ba se defecta, când îţi era lumea mai dragă. Dacă mulţi copii de la bloc „se plimbau cu liftul”, pentru ea acesta fusese, indiscutabil, un coşmar. Mai ales după ce tatăl Măriuţei murise, blocat în el. La această amintire, Liana se înfioră. Îşi făcu, după cum îi era obiceiul, de trei ori cruce cu limba, ca să alunge spaima.
Când ajunse la opt, sufletu-i veni la loc. Sună la apartamentul patruzeci şi patru şi aşteptă până simţi o prezenţă dincolo de uşa de lemn vopsită în bej. Ca de obicei, Veronica o întâmpină pe Liana afabilă. Abia aştepta să i se destăinuie. O invită pe Liana în camera ei. Aceasta nu mai venise de ceva vreme în vizită la ea şi fu oarecum mirată să revadă apartamentul acesta, pe care îl cunoştea ca pe buzunarele unei haine vechi, total neschimbat. Semăna cu vechiul lor apartament, în care locuiseră vreme îndelungată, pâna nu cu mult înainte de Revoluţie: mic, de doar patruzeci şi opt de metri pătraţi, cu trei camere, cu un holişor între ele, cu o bucătărie în care doi adulţi trebuiau să se bată fund în fund ca să încapă, cu o baie mică-mică la capătul holului, opus bucătăriei – un apartament tipic blocurilor comuniste, nu degeaba numite cutii de chibrituri.
Familia Vătafu şi familia Iliuţă se mutaseră în anii şaptezeci în acest bloc, la puţin timp după ce acesta fusese construit. Ambele familii obţinuseră apartamentele, aşa cum le obţineau toţi angajaţii pe atunci – le fuseseră date de la stat. În Vaşca, ce se întindea pe un deal şi o vale, se construiseră patru blocuri de acestea pe strada principală, ce tăia oraşul din deal prin mijloc. Mai apoi, un cartier întreg de blocuri cu patru etaje se născuse în vale. Dealul şi valea erau legate de nişte scări lungi şi abrupte, care erau renumite în toată ţara şi care făceau mândria văşcenilor. Numai mamaia Lianei era mânioasă tare pe ele, căci autobuzul ce o aduce de la Voineasa o lăsa în vale, iar ea, sărmana, abia-abia putea urca scările spre deal cu traistele pline de mere, pere, nuci, făină, barabule, patlagele şi câte o găinuţă, să le ducă târgoveţilor, care, numai cu tacâmurile de pui de la gostat, nu puteau nici să-şi târâie beşinile după ei, povestea tataia Ion. Tataia Ion mai zicea că aşa cum arătau tacâmurile de pui – vinete, cu gâturi şi gheare slăbănoage – aşa arătau şi blocurile – scheletice, urâcioase, scârnave. Dar vremurile erau grele şi oamenii, mulţi veniţi de prin cine ştie ce fundături de lume, nu aveau de ales. Erau bucuroşi că statul le dădea gratuit un acoperiş deasupra capului. Aşa ajunseseră să trăiască la bloc şi Iliuţii, şi Vătafii, veniţi şi ei în Vaşca din satele vecine. Unora dintre aciuaţii în oraş, bucuria de a-şi câştiga mai uşor bucata de pâine decât prăşind câmpurile ceapeurilor le era umbrită de dificultatea de a se adapta traiului la bloc. Ei erau învăţaţi cu libertatea, cu caii şi cu porcii lor, cu duşca peste gard, cu flecăreala la grămadă, nu să se învârtă ca nişte animale în cuşcă, în cei câţiva metri pătraţi cu care se pricopsiseră de la pecereul ce se pusese să industrializeze în forţă ţara. Aşa se face că aceştia, neînţelegând prea bine regulile convieţuirii la bloc, îşi aduceau găini şi curci şi, până le tăiau, ţineau bietele animale legate de picioare în căzile de baie, pe întuneric, bucuroşi că le puteau auzi cotocodăceala ori gluglugatul. Liana abia îşi putu reţine un zâmbet, când îşi aminti ce tare se speriase Mirela, o colegă de clasă, fată de ingineri, de la oraş, când vru să se ducă să facă pipi şi dădu peste o raţă legată, lăsată de mamaia ei într-un colţ de baie, ca să le facă mamă-sa o raţă pe varză „ca la mama acasă”.
fragment din romanul „Regăsirea” de Nicoleta Beraru, roman ce poate fi achiziționat de aici.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert sau o carte care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
