Nu ştiu ce te intrigă pe tine fără pauze pe lumea asta, dar eu am o colecţie. Nu mare, dar constantă. Puţine lucruri i s-au adăugat în timp, că n-o ţin ferecată. Deşi pare ciudat, compar colecţia asta cu grupul meu de prieteni, constant şi el. Sigur, ceva mişcări se mai produc din când în când, că doar suntem vii, nu? De data asta mă gândeam să vă spun cât de tare mă intrigă pe mine definiţiile. Sunt unele dintre jucăriile mele preferate. Nu pot să nu le desfac în bucăţele, să nu le rearanjez şi să nu observ, aproape de fiecare dată, că nu se mai aşază defel în configuraţia iniţială. Cred că definiţiile nu mă iubesc şi, oricât m-ar durea asta, sunt obligată s-o accept.
Bunăoară, „romantic“. O minunăţie de cuvânt. N-o să vă reproduc ce spune dicţionarul explicativ, ci o să vă rog să despuiem acest cuvânt de toate hainele lui grele sau de văluri, să vedem dacă-i stă bine nud şi, poate, dar nu e musai, să-i facem izmană nouă. Şi suman. Fiindcă noi vorbim despre romantismul românesc sau, cel puţin, aşa ar trebui, că doară nu suntem vreun impex. Ştiu că nu e neaoşism, însă l-am putea noi face, dacă vreo trebuinţă ori dorinţă avem.
Cordul nostru cel de toate zilele e primul care-a căzut la patul romantismului edulcorat. Mda, expresia asta poate fi şi pleonastică, dar îi putem da o şansă prin ceva niveluri de intensitate. Eu i-o dau. E plină imageria iudeo-creştină de infarcte miocardice, aşa că nici nu cred că merită să le acordăm mai mult interes. E drept că de cele mai multe ori ele sunt reprezentate prin acţiuni belicoase, cu săgeţi stilizate şi efecte stacojii, dar mă gândesc serios că asta ar fi putut să ducă la desensibilizarea noastră cronică, aproape exsanguă. Destul despre asta.
Mie, mai degrabă, mi se par mişcătoare de suflet cuvinte precum măcăleandru, must şi mătrăgună. Romantice, carevasăzică. Sigur, fiecare cu sensibilităţile lui. Nu suntem descendenţi ai dinastiei merovingiene, aşa că nu ni se potriveşte s-avem clipirea statică a monedelor din aur. Nu tu Sena, nu tu turn. Şi-atunci, nouă ce ne mai rămâne, dacă nu vrem – şi asta e indubitabil, ne încăpăţânăm, pe bună dreptate – să cădem sub sabia cuceritorilor occidentali care ne asasinează cu simbolistica lor hilară? Dacă ne luăm referinţe îndepărtat-orientale, drumul ridicolului se deschide larg. Fiindcă suntem numai levantini. Câteodată. Atunci, cum să fie, doamnă şi domnule, romanticul român? Poate vrei să-mi spui că timpurile l-au trimis la groapa comună a istoriei, dar o să vin şi eu să te întreb cum te descurci atunci când îţi lipseşte un fel de emoţie pe care, orice-ai face, nu poţi pune mâna, numind-o? Ştiu, asculţi muzică.
Romanticul român e tractorist. Aşa cred eu. Dacă e bărbat, atunci când te priveşte, trebuie să o ia la vale cel puţin cincisprezece dintre firele de la ciorapi. Accept mai puţine, dacă-s de-ăia de se lipesc de coapse şi te ţin într-un fel de spaimă vecină cu proximitatea unui moment penibil până când scapi de ei. Românul trebuie să ştie dracului să dăşchiză gura şi să nu se împiedice. Să-şi ţină spatele drept şi să ţi se uite în ochi când îţi vorbeşte. Să-ţi spună mereu ce vrea. Să râdă ca Moromete. Şi să nu care cumva să înghiţi vreodată povestea cu relaţiile reci cu părinţii. E mare semn de întrebare. Românul trebuie să fie aproape de ai lui, să-l vezi cu ei, să-i vezi cum îl ţin în braţe. Să fie dor acolo. Cât despre tine, frumoaso, să-ţi pârâie oasele când te strânge la piept. E suficient.
Românca trebuie neapărat să vorbească des la telefon cu mă-sa. Dar să nu plece de la ea o dată la două zile cu perişoare-n sufertaş. Să nu se autosufoce, înconjurându-se de o cohortă de prietene care-o caută pentru a-i da raportul asupra ultimului răcnet de aţă dentară. Vezi să nu-şi modifice tonul când vrea ceva. Poate să ceară şi normal, nu tre’ să se mâţâie. Obligatoriu, nu-ţi umblă-n telefon, chiar dacă i-l pui în geantă. Nu te uita întâi la picioarele ei şi nici la locul de unde pornesc, ştiu, e greu, dar nu imposibil, ci vezi cum merge. Cum se mişcă. Şi, mai ales, cum îşi deschide ea degetele. Felul cum apucă un om e hotărâtor. Nu sunt reţete aici, trebuie doar să-ţi placă, să-ţi doreşti să fii tu în mâinile alea. Şi nu te speria când o apucă dracii, c-or s-o apuce, mai devreme sau nu. Ia-o-n braţe cu putere atunci când face ca o vrăjitoare-n transă şi potoleşte-o cu toate vorbele cuminţi şi dulci pe care le ai mereu în tine. Nu-ţi vine, te cred, şi tu eşti om, dar fă-o măcar o singură dată. Pe urmă, o să dai acatiste pentru sufletul meu.
Aici poţi să adaugi tu ce vrei.
……………………………………………………………………………………………………………………..
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
