Nu ne avantajează, dar prezentul decurge din trecut. Iar în ceea ce ne privește, fiindcă avem subdezvoltate mecanismele de apărare (spiritul critic, înainte de orice), trecutul recent are o influență și mai puternică (și mai malefică) – milioane de oameni trăiesc încă blocați mintal și sufletește în comunism. Ei sunt tragicii orfani de paternalism – singurul sistem pe care îl puteau accepta moral (de unde și convingerea că munca, eventual cât mai fizică, este singura formă justă de a dobândi câștig financiar). Ei sunt cei care au confundat – așa cum frumos spune și scriitoarea Slavenka Drakulici, preferata mea în chestiunea postcomunistă – capitalismul cu dreptatea. Iar capitalismul nu este despre dreptate. Ei sunt, deci, victime și, totodată, complici la făurirea lumii noastre strâmbe, grotești, de acum.
Să luăm, de exemplu, partea economică. Să medităm o clipă la ceea ce înțeleg românii prin a face economie. De câte ori nu ați auzit expresia asta? Ce a vrut – de fiecare dată – să spună autorul? Evident, o prostie. Prostia național-ceaușistă: a face economie înseamnă, în limba română, a cheltui mai puțin, a strânge cureaua, a îndura. Și de ce fac românii, astfel, economie? Ca să… Ca să… Ca să strângă la ciorap, bravo! Răspuns corect.
sursă foto: newschannel.ro
Avem, așadar, o idee fundamental greșită (aceia care fac economie nu sunt aceia care-și chivernisesc talantul, ci aceia care îl sporesc, dându-i un rost util și celorlalți, după cum știm chiar și din pildele biblice) care ne conduce spre un comportament economic greșit (stângerea la ciorap ne scoate dintre investitori și ne lasă ai nimănui, cu salteaua noastră tot mai austeră).
Mai departe, uitați-vă care este relația românului cu proprietatea. Ea nu mai este – vai, tovarășe Iliescu! – un moft, ea este obligatorie în mentalul colectiv. Cu ce costuri? Vă pot răspunde cei cu credite în franci elvețieni, dar nu numai, nu numai. Am rămas, carevasăzică, țărani. Nu mai vrem noi neapărat pământ, dar dacă nu avem casă, e limpede că nu existăm. Bucuria de a trăi fără banca în cârcă? Abia asta e, de-acum, un moft!
Și mai departe, vedeți ce se înțelege din profit. Capitalismul românesc e construit evident prost – modelul omului de afaceri român a fost, în toți anii aceștia, J.R. Ewing. Cinism, scaun pe rotile cu tapițerie bogată, țigări fine, băuturi scumpe și femei ușoare. Profitul e scop și e putere și e indiferență socială. Afaceristul român, generic, nu a făcut, de fapt, afaceri. A făcut biznis, adică bișniță. A obținut câștig mare în timp scurt, nu a avut altă viziune. El a dat lovituri. A fost băiat deștept, ceea ce în limba română actuală înseamnă canalie, lichea. Adică a furat până n-a mai putut. Și fiindcă statul e ăl mai mare hoț, îl furăm și noi pe toate părțile, mirându-ne apoi de serviciile pe care ni le întoarce. Atât ne duce capul: să ridicăm o societate pe bază de furatul căciulii (o fi vreo tradiție geto-dacă?).
Afaceristul român s-a acuplat până la contopire cu politicianul român, pentru că piața noastră este în – îngrozitor de multe cazuri – artificială. Se creează o falsă nevoie economică (supravegherea cu camere video a magazinelor de pompe funebre, de pildă), și un număr limitat de agenți economici – aleșii noștri (prin interpuși)! – îndeplinesc termenii și condițiile pentru a o desfășura. Nu e mare filosofie. E adevăratul sentiment românesc al ființării economice. Așa a fost devenirea noastră ca persoane juridice, dacă suportați expresia.
Apoi, isteria care maschează țeapa. Am evoluat într-o permanentă alba-neagra (să vină investitorii străini!), statul nu a creat cadrul în care antreprenorii să riște și să câștige, să evolueze cinstit, adică în condiții echitabile.
Mai târziu am primit cu brațele – mult prea-deschise – multinaționalele. E adevărat că suntem săraci (și proști, și bolnavi) fiindcă băltim în corupție (mare, mijlocie și mică, drăguță, cum frumos i se spune în limbajul de specialitate). Dar și mai adevărat e că suntem săraci fiindcă ne-am jucat mizerabil aproape toate cărțile pe partea economică.
România nu poate fi gândită în afara Europei. Orice alt drum o scoate din istoria suportabilă. S-au tot făcut, timid, pași pe drumul armonizării economiei (inclusiv sociale) cu secolul XXI. Dar – una peste alta – esențial la noi tot așa se face economie: nu dăm drumul la căldură în blocuri ca să mai facem niște economie. Bine, că apoi cheltuim mai mult la prima farmacie de lângă bloc, asta nu se mai socotește. Nu ne place să gândim nici măcar cu două secunde înainte.
Rămânem, deci, în permanență, oamenii unei singure următoare mutări: așteptăm chenzina. Și factura ce va să vie.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
