Mi-e clar! Suntem o ţară de Domni! Unul mai Domn decât altul! Ni se potriveşte doar mapa şi privim dezaprobator spre sapă! Dar, oare, doar spre sapă? Nu cumva şi spre cei ce o folosesc? Ba da! Îi desconsiderăm, îi arătăm cu degetul şi îi simţim inferiori! Atunci înseamnă că am fixat anapoda o valoare esenţială pentru cultura unui popor: munca! Dar mă uitam că nu este an de studiu în care să nu citeşti opere, proverbe sau zicători care să glorifice munca. Deci în şcoală se încearcă fixarea acestei valori. Înseamnă că nu acolo e problema. Atunci unde e? În familie!
Sunt mamă de trei copii, dar fiecare este tratat ca un prinţ sau ca o prinţesă. Chiar am ajuns să îi şi strig aşa! Mihai, mai vigilent, mi-a şi spus acum un an: “Mama, dacă tot le spui (fetelor) prinţese, vor ajungă să se creadă şi să se şi comporte ca atare!”. Mare adevăr! Munca fizică le este străină şi despre ce muncă vorbim: de strâns lucrurile personale, de menţinut o anumită ordine, de curăţat colivia şi cuşca animalelor lor de companie… Nu fac nici măcar asta! Dar oare de ce? Pentru că întotdeauna a fost mama care le face pe toate. Morala: se vor comporta la fel şi în societate. Când mă uit în banca Evei, ameţesc! Degeaba îi spun să îşi facă ordine! Îmi răspunde că o va face … cândva… Aşa că tot eu ajung să o fac! Complet greşit, ştiu! Dar recidivez în greşeală!
Aceşti copii ajung să crească şi, la un moment dat, vor fi în faţa deciziei de a se angaja. Poate part-time, la început. Şi ce fel de munci ar putea face? Necalificate. Ei, atunci apare jena: ce vor spune ceilalţi dacă îi vor vedea că dau cu o mătură, că spală vase, că vând ziare etc.? Mulţi vor decide că sunt prea Domni pentru a se “înjosi” să muncească! Şi dacă tot au decis asta, atunci îi vor privi de sus pe cei care au avut curajul şi demnitatea de a munci.
Am ales să scriu aceste rânduri pentru a le aduce aminte ceva ce au învăţat când erau mici: “Munca e brăţară de aur”, “Munca înnobilează”, “Munceşte azi ca să ai mâine”… Asta ne-au transmis străbunii! Ei au muncit, ei s-au răsculat pentru dreptul de a munci, ei au murit pentru ca noi să avem acest drept! Şi noi… am ales să fim Domni şi să ne fie ruşine să fim văzuţi muncind!
Eu sunt mândră să îmi văd studenţii şi chiar foştii studenţi muncind – nu contează ce! Când ne întâlnim, însă, văd o uşoară jenă în ochii lor: se gândesc că îi voi judeca, aşa cum o fac poate mulţi. Dar le spun mereu, o spun încă de la primele noastre întâlniri în amfiteatre şi o spun şi public: cei ce încep cu “munca de jos” sunt cu adevărat norocoşi. Ei vor fi întregi. O vor înţelege şi o vor aprecia la justa ei valoare. Dacă din start te-ai cocoţa undeva pe o poziţie superioară, vei fi văduvit de o experienţă formatoare de caracter. Am cunoscut un om care pe perioada studenţiei, foarte sărac fiind, s-a angajat: încărca noaptea cărbuni cu lopata în centrale (el le spunea furnale). Venea dimineaţa la cămin, făcea rapid un duş şi nu lipsea la niciun curs. Ştia că educaţia este şansa lui şi investea în ea, pentru că aflase ceva important: e tare greu să lucrezi cu lopata şi nu îşi dorea să facă asta pentru tot restul vieţii lui. Acum el este director într-o mare multinaţională şi e foarte mândru de ascensiunea lui de la lopată la mapă – şi nu orice fel de mapă! Acum am un student care nu a lipsit la niciun curs, care stă în primul rând şi pune întrebări, dar care, în puţinul timp liber, vinde ziare. Ştiţi ce ştiu deja despre el? Că va ajunge departe! Sunt sigură de asta! Studenţii-Domni nici nu mai vin pe la şcoală sau, când o fac, zac plictisiţi, pentru că oricum nu e o provocare intelectuală prea mare pentru un om “menit” să ajungă purtător de mapă! Ei se achită ultimii de o sarcină, pe care oricum o fac “pentru că trebuie”, negăsind utilitatea şi frumuseţea muncii, protestează dacă sunt penalizaţi pentru întârziere şi veşnic spun că sunt neînţeleşi. Poate ar trebui să le aduc aminte ce a spus cândva Eminescu: Bogăţia unui popor nu stă în bani, ci în muncă! Ştiţi ce ştiu deja despre ei? Că se vor ciocni frontal cândva de MUNCĂ şi că mulţi dintre ei vor fi striviţi. Ei veşnic vor avea nevoie de o mână de ajutor şi de un spate. Cine e vinovatul? Familia! Pentru că le-au refuzat dreptul la muncă şi le-au răstălmăcit importanţa ei!
Eu am greşit ca mamă. Am muncit prea mult pentru şi în locul lor. Cred că e timpul să mă trezesc! M-am decis să întorc foaia şi să încep un nou capitol în educarea copiilor mei, dar cei ce îl vor scrie trebuie să fie ei. Şi prima sarcină ar trebui să fie conjugarea verbului a munci la timpul prezent:
Eu muncesc
Tu munceşti
El munceşte
Noi muncim
Voi munciţi
Ei/Ele muncesc.
Pe Adriana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
