Mi s-a spus că nu mai e caisul din spatele casei… l-au uscat gerurile! Aveam vreo 15 ani şi-n nopţile de vară lumina cu fructele lui mari şi galbene ca luna…
Mi s-a spus că autogara oraşului s-a mutat spre periferie, că-n centru e o librărie mare, că vecina are Alzheimer…
Că Adelina, fetiţa pe care odată o legănam, merge la şcoală şi că, desigur, m-a uitat…
Mi se pare că văd mulţimea de oameni grăbiţi din piaţă, tarabele cu roşii, firele de ceapă verde şi ţărăncile cu batic.
Mi se pare c-aud mieunat de pisic vagabond pe la gard.
Îmi miroase a cozonac şi-a sarmale molcomite pe plită.
Mi se năzare româneşte!
Plantasem un măr, era doar un beţişor, apoi am apucat primul şi unicul fruct din anul următor: roşu, uriaş, frumos ca un nou născut!
O să mă doară creşterea lui, nu am fost acolo să-l văd ram cu ram şi frunză-nvelită…
O să mă doară totul!
Pentru c-am lipsit!
O să caut cu mâini tremurânde printre amintiri şi-o să scot totul la iveală, inclusiv cana galbenă din care beam lapte.
Voi găsi străzi mai înguste decât le ştiam, castani mai puţin falnici…
Am lipsit 6 ani!
Câte riduri o avea mama?!
Asta nu mi-a spus nimeni!
Şi nimeni nu mă-nvaţă cum să privesc în oglinda asta: îmi arată totul aşa cum e… nu cum era când eram şi eu!
Mi-arată o lume schimbată.
Ca şi mine…
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
