În urmă cu ceva ani, mama m-aduce pe lume într-o ţară cu munţi, păduri, dealuri, ape, şesuri și podişuri. Într-o ţară cu istorie şi civilizaţie. Într-o ţară în care toate lucrurile erau cât se poate de normale. Văd lumina zilei într-o maternitate ca toate celelalte. N-am avut bafta să mă nasc cu 70 de doctori şi asisitente la cap. Pe vremea aia, moda era alta.
Conform datinei strămoşeşti, mă încreştinează şi îmi face toate cele ca nou născut. Îmi dă nume, mă miruieşte şi mă pune în braţele lu’ Doamne Doamne.
Cresc şi mă dezvolt într-o ţară comunistă. Într-o ţară în care nu trebuia să vorbeşti mai mult decât trebuie şi nici să fii mai bogat decât prevedea Constituţia din acea vreme. Cu toate astea, nimic nu ne împiedică să fim umani, politicoşi, respectoşi şi să nu ducem grija zilei de mâine. Anii trec. Printre puţinele lucruri politice pe care le ştiam era că am un preşedinte de ţară pe care trebuie să-l slăvesc în toate poeziile, cântecele şi odele de la acea vreme. Ştiam că statutul meu de copil şi elev îmi impunea doar două lucruri: să-mi fac datoria faţă de mine şi părinţii mei şi să-mi respect ai mei dascăli care îşi făceau meseria cu tot ce ţinea de ei. Orizonturile erau scurte. Piaţa era aceeaşi în fiecare zi, iar lucrurile erau la fel pentru toţi.
Maşinile în parcări erau puţine. Când mai trecea una care nu era Dacie sau Aro, rămâneai cu gură căscată şi te întrebai dacă nu cumva surprizele de la gumă TURBO au devenit realitate.
Televiziunea era dată cu porţia, să nu cumva să ne-necăm. Te mai scoteai cu câte un spectacol adus de la judeţ, organizat miră-te-ai pe unde.
La capitolul filme, n-o duceam rău, dar nici bine. Noroc că mai aveam vreo rudă în contact cu lumea dincolo de vamă şi mai făceai un cinema acasă (casete video) cu draperiile trase, să nu cumva să batem la ochi că televizorul este aprins la oră târzie în noapte. De muzică, nu mai vorbim.
Timpul zboară. Românul încet, încet se deşteaptă (vezi Imnul) şi doreşte să schimbe ceva.
Am pus-o de-o Revoluţie, crezând că lucrurile se vor schimba şi că în ţara noastră va fi totul lapte şi miere. Că vom avea tot ce n-a avut nimeni pe pământ, de la maimuţă-ncoa’.
Fericiţi c-am scăpat de Tiran şi cu speranţa în suflet, dăm frâu liber libertăţii din noi. O unim cu democraţia şi suntem pe cale să formăm o nouă Românie. România lu’ Papură Vodă.
Schimbăm tot ce se poate schimba, şlefuim ce mai era de şlefuit.
Începem să dăm dreptate şi Maicii Preciste din Calendar sau busuiocului de la Icoană, în speranţa că totul va merge strună. Mâncăm ani de zile gogoşi de la toţi vânzătorii ambulanţi care se perindă prin Piaţa Politică. Nu contează cu ce preţ. Digerăm orice.
Anii trec cu viteza luminii şi ne teleportăm la AZI.
Care AZI? Al cui AZI?
La AZI-ul săracei Românii? La AZI-ul omenilor care trăiesc în ea? La AZI-ul celor care o conduc? …sau la AZI-ul… de mâine?
AZI le avem pe toate. Avem drepul la replică, avem dreptul la opinie, avem dreptul la apel, avem dreptul la vot, avem dreptul la răzbunare, avem dreptul la şantaj, avem dreptul la hoţie, avem dreptul la furat, avem dreptul la scuipat, avem dreptul la de toate, dar, de fapt, într-o bună zi vom realiza că, n-am avut dreptul la… NIMIC.
TU, Românie, TU, naţie de oameni minunaţi, eşti obosită, nu-i aşa? Eşti dezamăgită pe zi ce trece de tot ce-ţi fac. De tot ce-ţi pun în cârcă. De toţi cei care te vând şi te dezmoştenesc. De tot ce-ţi şterge zile din a ta viaţă. Din tot ce-ai noştri ne-au lăsat.
Astăzi e ziua TA.
Mulţi te vor sărbători, mulţi te vor compătimi, mulţi se vor face că nu te văd, iar alţii se vor face că nici nu exişti. Mulţi te vor nega şi tot la fel de mulţi te vor uita.
Eu TE IUBESC, Românie! Tu m-ai făcut ceea ce sunt. Tu ai creat omul din mine. Tu m-ai făcut să am lacrimi în ochi şi să simt ce doar un român poate simţi când în lume ţi-a fost rostit NUMELE. Când pe scenă ţi-au fost aplaudaţi copiii şi când pe podium ţi-a fost cântat IMNUL.
EU încă Te mai iubesc, Românie! Încă mai iubesc oamenii cinstiţi din tine. Încă iubesc oamenii care mai speră în ceva. Oamenii simpli. Oamenii care încă mai cred în puterile lor. Oamenii care încă mai rezistă cu firimituri.
Încă mai cred în mamele luptătoare şi în taţii care le susţin. Încă mai cred în educaţia bunicilor şi în grija lor pentru nepoţi. Încă mai cred în omul bun care ajută şi pe cel de lângă el. Încă mai cred în tine, ROMÂNE, că vei rămâne la fel de bun şi înţelegător şi că răutatea LOR într-o bună zi se va sfârşi.
LA MULŢI ANI, draga mea ROMÂNIE!
România mea de demult, România în care eu am existat cândva.
Nu fi tristă! Eşti la fel de frumoasă cum te-am lăsat. La fel de zâmbitoare cum ai fost şi la fel de iertătoare.
Ştim că nu eşti pe drumul cel bun. Ştim că pe mulţi dintre noi ne-ai dezamăgit şi mai ştim că ai avut încredere în cine nu trebuia. Aşa ai fost mereu, naivă. Peste 25 de ani de naivitate… poate-ţi mai trebuies încă pe-atât să-ţi revii din amorţeala în care trăieşti.
Nu-mi pierd speranţa şi nici nu renunţ să cred.
Copiii mei au nevoie de tine. EU am nevoie de tine. NOI avem nevoie de tine!!
Chiar dacă sunt departe, ochii, inima şi sufletul meu vor fi mereu îndreptate către tine.
LA MULŢI ANI, ROMÂNE, oriunde tu te afli, oriunde tu respiri, oriunde tu te bucuri, oriunde tu plângi, oriunde tu trăieşti!
Dumnezeu să ne aibă în pază!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
