“Gusti ştia filosofie ca un doctor ieşit din şcolile filosofice germane, citind pe greci şi latini în original. Ştia economie politică mai mult decât alţii, de specialitate chiar, elev fiind al lui Karl Bucher. Ştia psihologie ca unul care îşi dăduse doctoratul cu Wundt. Oricare ar fi fost problema pusă în discuţie, în domeniul Ştiintelor Sociale, Gusti îţi era superior, mai ales prin memoria sa excepțională, care ţinea proaspătă o erudiţie extraordinară…” (Mircea Vulcănescu)
Unul dintre cei mai importanţi savanţi români, întemeietor al şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti, Dimitrie Gusti a conceput sociologia ca o “ştiinţă a naţiunii”.
S-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi. A făcut studii liceale şi universitare (Facultatea de Litere, 1898-1899) la Iaşi; şi-a continuat pregătirea la Berlin (1899-1900) şi Leipzig (1900-1904), unde a audiat cursuri de filosofie.
În 1904, şi-a luat doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza “Egoism şi altruism. Motivaţia sociologică a voinţei practice”. În 1905 s-a înscris la Universitatea din Berlin, pentru a studia sociologia, dreptul şi economia politică; în perioada 1909 şi 1910 a studiat sociologia la Paris.
A fost numit profesor de istoria filosofiei antice, etică şi sociologie la Universitatea din Iaşi în 1910, unde a pus bazele învăţământului sociologic modern. La Iaşi, în 1911, a înfiinţat Seminarul de Sociologie şi Etică.
În 1920, a fost transferat la Catedra de Sociologie, Etică, Politică şi Estetică a Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti. S-a preocupat de evoluţia învăţământului sociologic şi etic din şcolile secundare, fiind fondator al şcolii sociologice bucureştene.
A fundamentat metoda de cercetare, numită monografică, iniţiind şi îndrumând activitatea de cercetare monografică a satelor româneşti. A fost ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor (1932, 1932-1933, 1933).
Dimitrie Gusti a reuşit, prin legea serviciului social (1939), să legifereze pentru prima oară în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială.
A fondat şi a condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919-1921), Institutul Social-Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de Ştiinţe Sociale al României (1939-1944), Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (1947-1948).
©John Phillips, LIFE, 1938
A conceput ideea “muzeului sociologic”, pe temeiul căruia, împreună cu Victor Ion Popa şi Henri H. Stahl, a pus bazele Muzeului Satului din Bucureşti.
Sursa foto: (c) Arhivele Naționale ale României
10 mai 1936, deschiderea oficială a Muzeului Satului (actual Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”), în prezenţa regelui Carol al II-lea. Pentru public, Muzeul s-a deschis o săptămână mai târziu, la 17 mai 1936.
În discursul său de atunci, Dimitrie Gusti arăta că Muzeul Satului este un muzeu original, care nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente în acea vreme în Europa, acestea fiind ”prea etnografice și în mare măsură romantice”. Gusti adăuga că muzeul trebuie să ”înfățișeze lucruri adevărate”, fiind o sinteză a satelor din toată România.
La un an de la deschiderea muzeului, în februarie 1937, Gusti a primit invitația de a participa, cu o selecție de obiecte reprezentative pentru cultura populară românească la expoziția Internațională de la Paris.
A militat pentru înfiinţarea de cămine culturale la sate şi şcoli superioare ţărăneşti pe regiuni. A fondat şi a condus revistele “Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” (1919-1943) şi “Sociologia Românească” (1936-1944).
A iniţiat chestionarele sociologice, făcând astfel de cercetări în comunele Goicea Mare, Comova etc.
Este autorul unui mare număr de lucrări ştiinţifice. A coordonat monumentala “Enciclopedia României” (4 vol., 1938-1943).
În viaţa publică s-a manifestat ca partizan al instituţiei monarhice şi al regelui Carol II, iar drept consecinţă a fost exclus din „noua Academie” a RPR în anul 1948, fiind repus în drepturi, post-mortem, abia în anul 1990.
Enciclopedia României 1938, volumul 1, pagina 1062 M.S. Regele Carol II și Profesorul Gusti, în mijlocul echipelor regale, comuna Ferdinand I, jud. Constanța
În iunie 1950, Dimitrie Gusti este forţat să-şi evacueze locuinţa din Str. Armindenului nr. 4, fără dreptul de a lua manuscrisele, cărţile, tablourile etc. I se permite să ia, împreună cu soţia, numai obiecte de îmbrăcăminte, un pat, două scaune, două furculiţe, trei linguri. Din cauza modului brutal în care s-a făcut evacuarea, soacra lui Gusti (care locuia cu ei) a făcut o comoţie cerebrală şi a murit a doua zi.
La 20 februarie 1955, Dimitrie Gusti conferenţiază la Radio Bucureşti pe tema „Soluţia paşnică a problemelor atomice”, aceasta fiind ultima manifestare publică la care a participat.
În lunile următoare este permanent supus şicanelor de tot felul, fiind considerat un susţinător al monarhiei.
Dimitrie Gusti a trecut la cele veşnice la 30 octombrie 1955, iar la 2 noiembrie este înmormântat la Cimitirul Bellu.
***
Am găsit în Jurnalul.ro un alt material semnat de Carmen Preotesoiu despre profesorul Gusti, ÎNTEMEIETORUL. Îl redăm, cu mulțumiri, mai jos.
“Profesorul Gusti, împreună cu echipele de studenți, a pătruns în sate, a cercetat viață țăranilor, reinventând astfel sociologia.
Ar fi putut să spună “Gata!, e de-ajuns!”. Era profesor titular, decan, membru corespondent al Academiei Române, președintele Asociației pe care el o fondase. Însă firea să, ademenită în permanentă de acțiune și mai ales ideile cu care se întorsese de la studiile din străinătate, nu-i dădeau pace. Gândul său ascuns era acela de a pătrunde în satele românești împreună cu echipe de studenți “întru modernizarea și civilizarea acestor comunități”. N-a trecut mult până când profesorul și-a pus planurile în aplicare, căci, așa cum mărturisea Henri Stahl, “Gusti izbutea să adune bani te miri de unde”. Începând cu anul 1920, îl găsim pe Profesor printre studenți, țînând seminarii la care se adunau sute de tineri, pentru a-i asculta fascinați prelegerile. În mintea lor încolțiseră ideile sădite cu emoție, dar și cu multă pricepere de marele sociolog.
DIRECTIVELE PROFESORULUI
În vara anului 1925, echipele de studenți, proaspăt formate, au purces la treaba în satul Goicea Mare, Dolj, locul unde s-a desfășurat prima campanie monografică. Sub atentă supraveghere a Profesorului, au apărut și căminele culturale, “case ale satului chemate să vegheze la toate nevoile lui”, după cum ne definește doctor Aurelia Cosma, director programe culturale și marketing la Muzeul Satului. Activitatea Căminului viza patru laturi de care gustiștii trebuia să se ocupe: cultura muncii, a sănătății, a sufletului și a minții. Localnicii însă au fost suspicioși și temători la văzul puhoiului de orășeni care le invadaseră ținutul. Profesorul Gusti, îmbrăcat în costumul său alb, cu o garoafă prinsă la rever și pantofii fără fir de praf pe ei, croia drum tinerilor, vorbind cu cei în care oamenii își puneau toată încrederea în momente de restriște: preotul și învățătorul satului. Odată primit acceptul lor, activitatea studenților putea să înceapă. Marcela Focșa, una dintre monografiste, nota: “Gusti ne atrăgea atenția că acolo, printre oameni, să nu facem propagandă și nici politică. «Tu nu știi nimic, ei să te învețe de toate!», da indicații profesorul, amintindu-le ca nu care cumva să-și impună punctul de vedere: «Dumneata notezi și la urmă vedem ce e bun și ce e rău.». La asta ținea mult”.
SCHIMBAREA
Astfel, Școala Sociologică își consolida “stâlpii” prin pasiunea și dăruirea cu care munceau acești tineri. Este inutil însă să o căutăm la București. Ea s-a dezvoltat în “Sala luminoasă”, după cum aveau să numească gustiștii acea sală cu iz de poveste, fie dintr-o școală rurală, fie într-o crâșmă mai încăpătoare. La lăsatul serii, se așezau în față mesei rotunde și fiecare monografist vorbea despre activitatea sa din ziua cu pricina: ba despre câteva femei pe care le-au convins să renunțe la concubinaj, ba despre importantă trimiterii copiilor la școală sau a vaccinului care trebuia administrat împotriva bolilor care făceau prăpăd în acele vremuri. Sarcina lor nu era deloc ușoară. Mai mereu, femeile se revoltau cu voce arțăgoasă:
“Ce, noi nu suntem în stare să ne creștem copiii, până acum nu a mai venit nimeni să ne facă educație, și tot am reușit!”.
Treptat-treptat însă, monografistii, vorbind pe limba lor, au transformat forfota în liniște și înțelegere. H. Stahl își amintește de traiul lor alături de săteni: “Multe greutăți am întâmpinat. De găzduit, ne găzduiau țăranii, fără plata. De mâncat, mâncam la cârciumarul din sat, într-o odaie mică, murdară peste închipuire, cu roiuri de muște în jurul carnatilor, covrigilor și al brânzei împuțite. Cu greutate, Gusti, ca și noi toți, s-a acomodat situației”.
NAȘTEREA UNUI MUZEU UNIC
Încă de la primele cercetări, unul dintre obiectivele pe care echipierii le-au urmat a fost să adune materiale pentru înființarea unui muzeu al Seminarului în fiecare sat cercetat. Misiune imposibil însă de dus la bun sfârșit, din lipsa fondurilor. Multe dintre materialele adunate de studenți erau destinate pieirii. Nu întâmplător, Gusti s-a gândit la construirea unui singur loc în care să se păstreze cu sfințenie obiecte și fotografii care să îmbogățească patrimoniul cultural: Muzeul Satului Românesc. Acesta s-a vrut a fi, de fapt, un atelier de proiectare socială. Inaugurarea lui a avut loc în 1936, iar Gusti a avut funcția de director al muzeului până în 1948, fiind înlocuit de unul dintre discipolii săi, Gheorghe Focșa.
SFÂRȘIT NEMERNIC
Penetrarea echipelor de legionari, declanșarea războiului au fost constrângerile care l-au determinat pe Carol al II-lea să suspende activitatea Serviciului Social. După demisia lui Gusti din fruntea Fundației, aceasta a revenit la structura sa inițială, sub conducerea lui Octavian Neamțu. Chiar dacă prin aceasta Școală Sociologică s-a desprins de munca de la sate, prin Institutul Social Român și Seminarul de Sociologie, ea își va continuă muncă în birou.
“Într-o bună dimineață ne-am pomenit cu localul Fundației invadat de agenți de siguranță, pentru a preveni o eventuală reorganizare a echipelor în cadrul acesteia. Profesorul Gusti și-a dat demisia din postul de director al Fundației. Momentul de maximă criză a fost cel în care legionarii au pus mâna efectiv pe putere, asasinandu-i pe Iorga și pe Virgil Madgearu. Profesorul a fost nevoit să se ascundă, dormind mereu pe la alte gazde, fiind mereu căutat la domiciliu de poliția legionară“, își amintește H. Stahl despre sfârșitul tragic al Școlii Sociologice, desființată în 1944, dar și al Profesorului, căruia i s-a distrus imensa biblioteca la care aveau acces toți studenții săi, fiind hărțuit în permanență.
În jurnalul sau, C.T. Kirileanu nota: “Primesc scrisoare de la D. Gusti în pragul Noului An. Este bolnav. Pentru a-și duce existența, lucrează la o cooperativă meșteșugărească din apropierea Capitalei (comună Cățelu), care confecționează jucării de cauciuc pentru copii. Iată ce face regimul comunist cu oamenii mari de cultură ai neamului românesc!”
EFECT DE BUMERANG
În toamna anului 1938, Regele Carol a instaurat în țară un regim de dictatură personală. Mișcarea legionară acapara cât mai mulți tineri. Carol a promulgat Legea serviciului social, prin care toți absolvenții de facultate trebuia “înrolați” în munca la sate. Motto-ul sau era: “Voi nu veniți cu puterea pumnului, ci cu puterea minții, a inimii și a convingerii!”. Din păcate acești tineri obligați să respecte Legea serviciului social i-au intoxicat pe cei din echipele gustiste, atrăgându-i spre legionarism. Regele avea nevoie de Gusti, om cu o mare credibilitate printre oameni. Devenit președintele Fundației, între el și rege s-a creat o înțelegere tacită, din care amândoi aveau de câștigat: Carol își făcea propagandă prin intermediul echipelor de la sate, iar Profesorul își putea continuă muncă de cercetare.”
***
Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, potrivit istoricului Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti (https://muzeul-satului.ro/).
Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Dimitrie Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr destul de mare de sate (Fundu Moldovei, judeţul Suceava, Nereju, judeţul Vrancea, Drăguş, judeţul Braşov, Dragomireşti, judeţul Maramureş, Clopotiva, judeţul Hunedoara, Runcu, judeţul Gorj, Ruşeţu, judeţul Buzău etc.).
“Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale “Principele Carol”, din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o operă muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campaniile de teren), conduse de profesorii Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramică, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine”, notează site-ul Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”.
În conformitate cu criteriul autenticităţii şi al respectării tradiţiilor locale de construcţie, la remontarea construcţiilor ţărăneşti în muzeu au lucrat, sub supravegherea atentă a specialiştilor meşteri aduşi din satele de provenienţă a monumentelor.
Citiţi şi
