Într-unul dintre aforismele lui lamentabil de misogine, Schopenhauer spunea: “Oricare doi bărbaţi din aceeaşi breaslă trăiesc un sentiment de ostilitate născut din rivalitatea profesională. În schimb, toate femeile simt ostilitate faţă de toate celelalte femei, pentru că toate femeile aparţin aceleiaşi bresle.”
Îmi amintesc cum am râs pe la 12 ani, când un coleg mi-a citit cu voce joasă acest pasaj, dintr-un Schopenhauer furat de la fratele lui mai mare. Cred că o singură dată de atunci, de la mijlocul anilor ‘70, şi până am părăsit Anglia pentru a trăi în România, am avut curajul să repet citatul unei prietene apropiate, educată la Cambridge, care iubea mai mult lectura decât petrecerile şi nu era nici pe departe o feministă. Reacţia ei a fost una tolerantă, dar nu aprobatoare, mai mult o încruntare decât un zâmbet.
Dar în cei 12 ani de când sunt în Bucureşti, am repetat citatul multor românce din diverse clase sociale şi cu varii viziuni politice şi mereu acesta a dat naştere unui râs cristalin, urmat invariabil de comentariul “E adevărat!”. Şi am ajuns, încet, încet, pentru că aşa sunt eu – naiv din fire, să mă conving că aşa stau lucrurile. E oarecum adevărat cel puţin în România şi în cea mai mare parte a lumii, cu excepţia celor mai bogate ţări, şi era oarecum adevărat până acum cel mult o generaţie în urmă, chiar şi în recea şi umeda Anglie..
Diferenţele dintre politica sexelor din România şi din ţările anglo-saxone au fost mereu o sursă de amuzament inocent pentru străinii care au venit să locuiască o vreme aici. Şi e de mirare că încă n-a scris nimeni un roman comic pe tema asta sau un scenariu de film. Fiindcă material este cu nemiluita, dar o analiză a subiectului ar putea fi primejdioasă. 🙂
Motivul fundamental pentru aceste diferenţe este, evident, de natură lingvistică. Toate temele profunde în ziua de azi, derivă într-un fel sau altul din înţelesuri. Lipsa genului gramatical face din limba engleză cea mai uşoară limbă din lume, dar nu reuşeşte să-l facă pe adolescentul anglofon de oriunde ar fi el, să priceapă diferenţele existenţiale dintre natura femeilor şi cea a bărbaţilor. Probabil că ăsta este chiar principalul motiv pentru lipsa genului în lumea vorbitoare de limbă engleză, în legătură cu care europenii se mai lamentează uneori. Dacă formatorii de opinie consideră bărbaţii şi femeile ca fiind diferiţi în acelaşi fel în care englezii diferă de francezi, mai degrabă decât în felul în care marţienii ar fi diferiţi de pământeni, ajungem să credem că diferenţele dintre bărbaţi şi femei sunt mai mult produse ale condiţionării sociale decât înnăscute. Aceasta este povestea care se spune în America. Pe de altă parte, ce speranţă are feminismul modern american să deschidă drumuri într-o ţară ca România, care are opt cazuri doar pentru pronumele demonstrative de genul feminin? 🙂
Revenind, contesa Waldeck, o jurnalistă americană care a stat în Bucureştii anilor ’40 – ’41, a fost fascinată de românce. “După secole de stăpânire otomană, ele încă mai au ceva de harem” mărturisea contesa, un pic exagerat. Pentru că, aşa cum românii subliniază insistent, mare parte din România actuală nu a fost niciodată condusă direct de Înalta Poartă. Dar ceva, ceva, tot a surprins contesa: România este dintotdeauna, o ţară în care bărbaţii deţin puterea, iar femeile şi-o exercită de obicei, indirect, prin influenţa pe care o au asupra lor. Excepţiile de la regulă sunt companiile multinaţionale, unde femeile şi bărbaţii avansează în funcţie pe merit, dar chiar şi aici, ca în oricare altă ţară, luptele pentru putere sunt la fel de importante ca şi abilitatea de a avansa în carieră.
În viziunea oamenilor de afaceri străini, în termeni foarte generali, româncele sunt angajaţi mai buni, muncesc mai temeinic, sunt mai flexibile şi s-au adaptat mai uşor la noua mentalitate post-decembristă decât contemporanii lor bărbaţi. În unele sectoare femeile sunt în număr mult mai mare decât bărbaţii şi de obicei avansează mai repede. Doamne de succes mi-au povestit că până şi în astfel de companii există, totuşi, un tavan de sticlă, care le împiedică să ajungă în poziţii de top. Există însă multe exemple de femei care au ajuns în topul firmelor internaţionale din România. Pe măsură ce cohorta de bărbaţi români recrutaţi în anii ‘90, când multinaţionalele şi-au deschis porţile, face loc pentru o nouă generaţie crescută în acest mediu concurenţial, numărul femeilor la vârf va creşte. Când vorbim de politică, însă, situaţia se schimbă. Acolo femeile încă au doar un rol secundar şi decorativ, în ciuda unor excepţii care de fapt confirmă regula. Şi asta, am auzit, pentru că bărbaţilor români nu le place să accepte mită de la femei. 🙂
Femeile cu o carieră de succes au avansat totuşi în România, ca şi în Franţa şi Italia, fără să fie nevoite să-şi sacrifice feminitatea. Pe de altă parte, în unele sectoare mai mult decât în altele, mai ales în publicitate, jurnalism şi televiziune, dar şi în bănci şi companii de avocatură, şi mai ales în politică, flirturile şi sexul din interes sunt de asemenea, pentru unele, mijloace pentru a promova. Abuzul sexual este un fapt în ţara asta, dar ca orice sabie, are două tăişuri. Desigur că femeile nu sunt doar abuzate şi câteodată, sunt abuzive la rândul lor. Şi sunt una sau două femei de carieră care au fost înainte grandes horizontales (n red. mai e nevoie de traducere?). Produse ale educaţiei din anii ‘80, când pentru a supravieţui era nevoie de numeroase “bartere” şi de mită – o caracteristică nemuritoare în România, dar care atunci a înflorit ca nicicând înainte. Este esenţial să înţelegem importanţa prostituţiei, mitei şi şantajului într-o ţară foarte săracă, speriată de omniprezenta poliţiei secrete. Când se va scrie istoria de astăzi a României – uneori am cochetat cu ideea de-a o scrie chiar eu!, istoricul înţelept va alege ca titlu, să spunem, “România în tranziţie: 1978-2007 (de la dezertarea lui Ion Mihai Pacepa, şeful Securităţii, până la intrarea României în Uniunea Europeană).” Lucrurile care au rămas la fel din anii ‘80 până acum sunt la fel de interesante ca şi schimbările, şi ele pot fi înţelese doar prin comparaţie.
Felul în care revoluţia sexuală internaţională a pătruns dincolo de Cortina de Fier, unde exista varianta puritană marxist-leninistă a lui Ceauşescu, cu avortul şi contracepţia ilegale, ar fi un subiect interesant pentru o teză de doctorat. Abia după 1989, revoluţia sexuală a devenit publică, dar a fost o variantă foarte diferită de cea care avusese loc în vest, în anii ‘60 şi ‘70. Româncele puteau acum alege să aibă cât de multe relaţii amoroase şi-ar fi dorit înainte de căsnicie, însă relaţiile sexuale au rămas ceea ce au fost dintotdeauna – relaţii de putere, iar puterea a rămas a bărbaţilor.
Dar orice s-ar întâmpla în sala de consiliu, rolul româncelor acasă este unul tradiţional, chiar dacă dificultăţile de a combina o carieră de secol XXI cu viaţa domestică din 1930 sunt mai mici. Pentru că, întocmai ca atunci, şi astăzi, sclavii sunt mulţi şi ieftini. Şi poate că n-ar trebui să le compătimim atât pe femeile de carieră pentru cât sunt de ocupate. Mult mai demne de compasiune sunt femeile tinere şi capabile care încearcă să-şi găsească primul job. Dacă vor să fie jurnaliste, de exemplu, li se face câte o propunere indecentă la fiecare interviu. La fel, ar trebui să trezească milă fetele care părăsesc şcoala la 18 ani şi aleg să muncească în condiţii deplorabile şi pe bani de nimic. Sau cele care preferă să schimbe sărăcia din România pentru sărăcia care le aşteaptă în străinătate, alături de alte sute de mii de români care muncesc precum slugile, de multe ori ilegal, pentru a supravieţui şi a reuşi să mai trimită şi bani acasă, familiilor. Banii lor sunt, de fapt, principala sursă de investiţii străine directe în România în Epoca de Tranziţie…
Tradus si adaptat de: Mihaela Carlan
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Dintotdeauna ne-au plăcut bijuteriile din aur…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
