La sfârșitul anului 2004 am avut prilejul să o cunosc pe doamna Sanda Tătărescu-Negroponte, ocazie cu care am realizat un interviu. Acest interviu se află publicat și în volumul meu Copilăria la români (Compania, 2006) însă îl aduc și pe această cale în fața publicului larg, pentru a reprezenta mai bine imaginea reală a unei demografii sociale și mai ales culturale pe care România a pierdut-o. Iată mai departe această mărturisire:
„Numele meu este Sanda Maria Negroponte născută Tătărescu; Sanda pentru că tatăl meu ţinea la un nume scurt care să nu-mi dea posibilitatea unor diminutive, era obsedat de această chestiune, Maria pentru că bunica maternă se numea Maria.
Soţul meu avea obiceiul să spună: „ai fost 20 de ani Tătărescu şi 50 de ani Negroponte”. Azi am depăşit cu mult această vîrstă de 20 plus 50, căci am 86 de ani şi supravieţuiesc generaţiei mele poate pentru a da mărturie de multe lucruri pe care le-am trăit.
Copilărie într-o societate aleasă
Am convingerea că toţi aceia care au vorbit de copilăria lor şi-au amintit-o cu drag, cu duioşie, cu tandreţe sau cîteodată cu tristeţe. Eu mă situez printre cei care-şi amintesc de copilărie cu drag, cu regretul infinit că a durat atît de puţin. Cînd privesc în urmă am impresia că a trecut ca o săgeată. Nu am fost singurul copil. Am mai avut un frate cu patru ani mai tînăr decît mine şi el cu un nume scurt: Tudor.
Ceea ce mi-aduc aminte foarte bine sunt minunatele veri petrecute la Poiana în Gorj, unde părinţii mei aveau o culă oltenească şi unde noi copii, alături de prietenii noştri, duceam o viaţă de vis. Atmosfera casei noastre era însă destul de austeră. Este un lucru foarte ciudat pe care îl trăiesc azi uitîndu-mă la tinereţea din jurul meu. Sigur, altă epocă, alte vremuri, alte preocupări. Noi duceam o viaţă mult mai simplă, mai fericită. Noi ştiam într-adevăr să rîdem, ştiam într-adevăr să plîngem, sau ştiam într-adevăr să ne bucurăm de un fleac.
Am pomenit de Poiana Gorjului, verile petrecute la Poiană. Mama mea era o femeie excepţională. Se vorbeşte de obicei şi îndeobşte de tatăl meu. A fost prim-ministru de două ori, ambasador în Franţa, apoi vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri după al doilea război mondial. A fost pe cele mai înalte culmi ale politicii. O mare parte din legislaţii, din 1923 pînă în 1940, fusese ori deputat, ori senator. Mama a avut delicateţea şi inteligenţa să se pună puţin deoparte. Păcat. Mama era înzestrată cu valori aproape tot atît de mari ca tatăl meu. A rămas orfană de tată la opt ani iar bunica mea a luat pe cei trei copii ai ei, a vîndut o moşie şi a plecat în Belgia. Şi mama mea a primit o educaţie occidentală, în sensul bun al cuvîntului, neuitînd nici o clipă că e româncă, rămînînd cu dragostea de ţară şi aştepînd să se întoarcă în România cît de repede. A venit din cauza celor doi fraţi care intrau în armata română, pentru că începea primul război mondial; epocă cînd l-a cunoscut şi pe tata, foarte romantic. S-au îndrăgostit la mănăstirea Tismana şi s-au căsătorit la începutul războiului. Eu m-am născut în 1919. M-am născut în Tîrgu Jiu printr-un accident. Normal trebuia să mă nasc în Bucureşti, dar mama făcînd o excursie m-a născut puţin prematur.
Revin la acele veri minunate petrecute la Poiana Gorjului. Era atmosfera care ne înconjura. Am vorbit de amîndoi părinţii mei pentru că mama era o artistă… aceasta explică cum mai tîrziu l-a adus pe Brâncuşi în România… tatăl meu era un om politic. Aveau prieteni fiecare în domeniul său. Veneau oameni politici ai vremii la Poiana dar veneau şi artişti ai vremii. Aşa se face că la noi vara veneau Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Miliţa Pătraşcu dar şi mulţi oameni politici între care regele Carol al II-lea, Valentin Bibescu, Titulescu etc.
La noi în casă viaţa era o viaţă de intelectuali în orice domeniu. Noi, copiii, aveam voie să asistăm la discuţii cu condiţia să nu scoatem o vorbă. Aşa ne-am obişnuit să ştim să ascultăm. Aşa se face că, la o vîrstă foarte fragedă, eram un pic mai avansaţi decît vîrsta noastră. Tot la noi în casă am învăţat două lucruri importante: mesele nu erau foarte importante ca conţinut. La noi nu erau mese care durau ore. Părinţii mei considerau că mai important era conversaţia care avea loc la masă. Se purta la un înalt nivel şi sigur nu se vorbeşte cu gura plină. Şi apoi, al II-lea lucru, era foarte important pentru ei, care-şi iubeau Gorjul foarte mult, să facă excursii. Copilăria mea mi-o aduc aminte ca imagini, excursii şi picnicuri. Plecam dimineaţa de la noi de la culă şi raionam în jurul nostru. Aşa am amintiri dragi de la Adah Kaleh, insula care exista în mijlocul Dunării, care pentru mine era un vis, pentru că era ceva superb… aşa am amintiri de la toate mănăstirile din Gorj: Tismana, Polovragi etc. Aşa am amintiri cu excursii în munte: Molitivişul, Parângul, Retezatul. Erau excursii care dominau viaţa noastra, aşa încît, ceea ce era mai presus de orice era modestia, decenţa, cu o notă elegantă, dar sigur, cu o notă de modestie, nu de exces sau de aparenţă. Părinţii mei nu ţineau de loc la o aparenţă de situaţie: primul ministru, doamna Tătărecu, nu! Aveam o viaţă bazată pe lucruri foarte serioase şi era puţin austeră. Îmi amintesc de lucruri la care mai ales tata ţinea foarte mult. Aveam spre exemplu, în mijlocul salonului, pe o măsuţă, un purceluş care era o puşculiţă. Această puşculiţă era pentru noi doi, fratele meu şi cu mine… trebuia să băgăm cîte un leu de cîte ori spuneam un neologism. Adică «bonjour» În loc de bună ziua, «mersi» în loc de mulţumesc, «cadeaux» în loc de dar. Tatăl meu ţinea foarte mult să vorbim o limbă foarte neaoşă, românească. Mama mea pe de altă parte, ţinea foarte mult să învăţăm limbi străine. Aşa se face că din momentul în care eu am intrat la şcoala franceză, Notre Damme de Sion, unde am făcut ultimele două clase primare şi tot liceul iar fratele meu a intrat la scoala germană Sf.Iosif.
Sigur că toată această contrazicere într-un anumit fel era făcută cu duioşie unul faţă de altul, dar cu severitate şi unul şi altul. La început, în Bucureşti, am locuit pe strada Silvestru 55, unde exista o vilă modestă. În 1935 cînd mama, care era mai avută din familia ei, a vîndut nişte case, nişte terenuri şi a construit o frumoasă vilă care este şi acum pe strada Polonă 19. Şi eu îmi aduc aminte de tinereţea mea şi mai ales de adolescenţa mea din strada Polonă. Regret faptul că de această casă sunt legate multe clipe minunate dar şi multe amărăciuni. Noi am trăit fără să vrem epoca legionarilor care-l puseseră pe tata pe lista neagră. Din Polonă 19, tatăl meu a fost arestat în 1950 iar noi am fost daţi afară cu confiscarea întregilor bunuri. Şi eu am fost arestată… încă o dată, de casele noastre se leagă amintiri dragi dar şi amintiri triste.
Depăşind o anumită epocă, pînă în 1933, cînd aveam 13 ani, sigur că nu am decît amintiri plăcute. Începînd cu vîrsta mai conştientă, mai puţin copilăroasă, am şi amintiri foarte triste. Epoca legionară, chiar a fost teribilă. Erau aproape de sfîrşitul liceului şi fratele meu, care din clasa a V-a de liceu, se mutase într-un liceu românesc, la Cantemir. Şi de la liceul Cantemir într-o zi, a fost adus acasă bătut îngrozitor de către legionari, plin de sînge, groaznic! Pentru părinţii mei a fost un şoc. Noi nu ştiam în epoca aceea ce înseamnă bodiguard, pază, trăiam liniştiţi… din clipa aceea s-a pus un văl de griji peste casa noastră. Cînd unul dintre cei doi copii întîrzia seara începeau grijile: unde mergeţi, cît staţi, cînd vă întoarceţi. Noi nu am avut ceea ce este astăzi, o libertate totală a tuturor, care pleacă unde vor, şi nu ştiu părinţii cînd se întorc.
Pe cînd aveam 6 ani, am intrat în clanul Negroponte, unde erau patru fraţi (trei băieţi şi o soră). M-a legat toată viaţa şi copilăria de familia Negroponte şi pe urmă m-am căsătorit cu fratele cel mare, al cestor patru fraţi… aşadar, copilăria mea a fost strîns legată şi de familia Negroponte, unde găseam tocmai, puţin superficial la epoca aceea, pentru că în preajma lor era mult mai plăcut: erau mai veseli, erau mai deschişi, nu se făcea politică, viaţa era complet alta.
Făceau poate, şi ei şi noi, din o anumită clasă socială. Astăzi această clasă nu mai există şi poate că e bine aşa. Dar erau anumite reguli care par puţin superficiale astăzi dar care erau o regulă de ţinută, de comportament, de prezentare, de conversare, în privinţa cunoştinţelor, în sistemul de a vedea viaţa, toate erau complet diferite de ceea ce este astăzi.
Privilegiul aristocrației și obligațiile sociale
Părinţii mei însă totuşi mi-au oferit privilegiul celor care mi-au fost părinţi. Am vorbit de mama mea care era excepţională, mama mea avea 14 societăţi de binefacere şi se ocupa de aceste societăţi. Eram obligată să merg cu mama… să dau un exemplu.
Arethia Tătărescu (în mijloc, pe rândul de sus) a reuşit să-l convingă pe marele Brâncuşi să dăruiască gorjenilor celebrul Ansamblu de la Târgu Jiu
Una dintre societăţile sale se afla lîngă Bucureşti şi avea ca scop să îngrijească de tinere fete orfane. Să nu uităm eram imediat după marele război. Se urmărea să li se dea o carieră, să li se dea posibilitatea de muncă. Mergeam cu mama, deşi eram o fetiţă neştiutoare. Mergeam cu mama în casele oamenilor săraci unde depistam pe aceia care aveau nevoie să intre în orfelinat. Aşa se face că, cu toate că eram fată de prim ministru, am venit acasă într-o zi cu părul plin de păduchi. Se întîmplau tot felul de lucruri neaşteptate, dar asta era viaţa.
Pe de altă parte am avut privilegiul de care astăzi mă întreb, dar şi cînd am fost în închisoare sub regimul comunist, cînd am fost condamnată ca duşman de clasă, m-am întrebat oare am trăit adevărat?
De exemplu, pe vremea aceea, era obiceiul, ca tinerele fete, de 16-18 ani, să iasă în lume. Era un privilegiu şi se dădea un bal. Acest bal mi-a fost dat mie, tatăl meu fiind prim-ministru, de către ambasadoarea Franţei, doamna Thierry, şi era un bal în negru şi roz.
Cavalerii purtau o garoafă roz la butonieră iar fetele erau îmbrăcate în roz cu o garoafă neagră la corsajul rochiei.
Încă o dată vă spun, era alternanţa asta, între realităţi pe care le trăia ţara mea, şi de care eram obligată de către părinţii mei să iau cunoştinţă, şi să fiu conştientă, şi anumite privilegii, pe care indiscutabil, vrînd-nevrînd, societatea bucureşteană fiind ceea ce era, profitam de ele. Tot aşa, terminîndu-mi liceul cu două bacalaureate, unul francez la Notre Damme de Sion şi unul român, la care ţinea tatăl meu, la liceul Regina Maria. I-am spus tatălui meu că le voi lua în acelaşi an lucru pentru care am cerut prima mea maşină. Spun asta pentru că nu vreau să se spună că am dus o viaţă de călugăriţă, nu! Nicidecum, am profitat de viaţă din plin. Dar vreau să vă spun realităţile. Am luat bacalaureatele amîndouă, am primit maşina, care era un Mercury foarte frumos, de culoare albă şi scaune capitonate în roşu. Şoferul nostru cînd a trebuit să o ducă la Tîrgu Jiu, pentru că acolo ne aflam noi, după ce i-a scos sigiliile în vamă, a făcut-o zob! A intrat într-un pom şi a fost din fericire ejectat pentru că maşina era decapotabilă, asltfel ar fi fost omorît pe loc. Cine a fost cel mai fericit de acest incident? Tatăl meu, care mi-o dăduse contrar dorinţelor lui.
Ceea ce culminează în viaţa mea a fost prezentarea de la curtea Angliei. În 1938, tatăl meu este numit ambasador la Paris iar el a ţinut foarte mult să plec la Londra, să-mi definitivez studiile acolo, fiind speriat şi de revirimentul legionar din epocă. Am făcut la Londra o şcoală care se numea «finishing school», adică un sfîrşit de şcoală, nu pentru diplomă, ci pentru cunoştinţe. Era după bacalaureat. Şcoala era la «Monkey Club», deci «Clubul Maimuţelor», de fapt trei maimuţe care se aflau pe frontispiciul şcolii: a nu vedea rău, a nu vorbi rău, a nu auzi rău. Era o şcoală foarte agreată, era o viaţă de şcolăriţă dar de un înalt nivel.
Doamna care avea grijă de mine, care era patroana, ca să zic asşa, lady Ascott, soţia fostului prim-minstru englez, lordul O. Ascott. Şi îmi spune: „Ştii, prin situaţia tatălui tău, cred că-ţi obţii să fii printre debutantele de la curtea Angliei. L-a obţinut, apoi a urmat pregătirea pentru curtea Angliei, îmbrăcămintea specială, penele de pe cap, multe lucruri care făceau parte din decorul acesta. Şi apoi noaptea prezentării, care a fost ceva de vis. Care sigur, cînd o povestec azi, sau cînd îmi aminteam în închisoare, spuneam, „nu, nu sunt eu! E clar nu se poate să fi trăit!” Şi totuşi am trăit.
Dacă vrei, viaţa mea a fost precum dinţii de ferăstrău. Cînd foarte sus, cînd foarte jos. Foarte jos, cînd a venit regimul comunist. Atunci au început ororile. Foarte sus, cînd tata a fost amabasdor la Paris, cînd mama dorind să nu-şi părăsească dragile ei instituţii de binefacere, era mai mult la ţară. La Paris tata se considera ostracizat, nu-i plăcea poziţia de ambasador însă eu eram încîntată: baluri după baluri, recepţii, primiri, totul ca într-un vis.. pînă în 1940.
La Notre Damme de Sion, profesorii erau călugăriţe iar acest liceu era de fapt un institut, care avea filiale în lumea întreagă, unde intrau maici, întîi de toate, diplomate, fiecare cu o altă specialitate şi fiind oameni de înaltă cultură, aşa încît eu nu pot să spun că maicile erau călugăriţe neştiutoare, erau încă o dată, cu diplome. Aveam o maică care se ocupa de clasa noastră… era o parte şi de decor căci aveam o uniformă cu un cordon de culoare diferită în funcţie de clasă, apoi mici decoraţii pentru fiecare materie… era o emulaţie oarecum. Au existat uniforme făcute la Notre Damme de Sion; exista şi tendinţa de catolicizare a elevelor dar era o bună disciplină, severă… purtam fuste lungi iar pe coridoare trebuia să stăm într-o linişte perfectă. Cînd ieşeam în recreaţie nu se auzea o vorbă… era o disciplină. Eu eram semi-internă, adică dejunam la şcoală şi după-amiaza luam întotdeauna trei-patru ore de meditaţii deoarece clasa trebuia să să fie perfect pregătită pentru a doua zi. Nu se putea trage chiulul! Şi nu se putea trage chiulul pentru că atmosfera era de aşa natură… dorinţa de a fi printre cei mai buni era sinceră. Sincer doream să fim premiante. Şi sincer era ceva la care ţineam. Aveam senzaţia unui concurs real pentru toată viaţa. Nu mai spun că învăţai şi să te porţi. Şi să te ţii, să te controlezi… era în fond o disciplină de viaţă puţin militară, dacă vreţi. A fost foarte bine, pentru că după această experienţă am văzut viaţa mult mai sever… mi-am dat seama că viaţa nu-i foarte amuzantă şi că trebuie să fie bine studiată. Era un mic contrast care începea să se prevadă a ceva veni… bietele mele măicuţe, în timpul războiului au fost bineînţeles nevoite să închidă liceul care avea trei sucursale: Bucureşti, Galaţi şi Iaşi. Şi cînd după 1989 am vrut să regăsesc Notre Damme de Sion la Paris, mi s-a spus că nu mai există decît cîteva case unde măicuţele, care mai erau în viaţă, foarte bătrîne, aşteptau să părăsească în linişte această lume. Adică Notre Damme de Sion nu mai exista. Îmi pare tare rău, trebuie să recunosc. Dar aşa e viaţa.
Lumea veche începe să se schimbe
Suntem în 1939. Tatăl meu este rechemat de Carol II şi este numit iar prim-ministru. Dumnezeu parcă a vrut mereu ca bietul tata să fie prim-ministru, de cîte ori era un prim-ministru asasinat. Prima dată I.G.Duca… Cînd a fost tata rechemat, părinţii mei simţeau că vine războiul şi nu au vrut să rămîn singură ca româncă în Anglia şi m-a rechemat spre marea mea părere de rău, pentru că mă ataşasem foarte mult de «finishing school».
Am revenit în ţară, mi-am regăsit prietenii, familia Negroponte şi am decis de comun acorod, eu şi cu Ulise Negroponte, cel mai mare dintre fraţi, să ne căsătorim. Se întîmpla în 1940. A fost o căsnicie bazată pe o mare prietenie şi pe o înţelegere extzraordinară care a durat 50 de ani fără pată, decît momentul în care am fost obligată să fac acei ani de închisoare, mai tîrziu.
Curînd a început războiul iar tatăl meu după ce a semnat cedarea Basarabiei, şi-a dat a doua zi demisia. Carol II a fost ulterior nevoit să abdice… soţul meu era mobilizat şi a plecat pe front iar eu, ca să nu stau degeaba, m-am înscris ca voluntară la Crucea Roşie, care avea drept scop aducerea răniţilor de la Otopeni la Notre Damme de Sion, care devenise acum spital. Şi a mers aşa ani de zile.
23 august 1944 și anii care au urmat
Îmi amintesc… cumnatul meu, care era prieten cu regele Mihai se afla la palat, atunci pe 23 august 1944. Am trăit cu emoţie arestarea generalului Antonescu, cu toate că generalul Antonescu, din punct de vedere politic îl considera adversar pe tatăl meu, totuşi pentru noi reprezenta un general român, de care, oarecum, toată lumea era mîndră. Dar trebuie să recunoaştem că toată ţara era antigermană în momentul acela. Arestarea lui Antonescu era inerentă. Îmi amintesc acele momente, îmi amintesc intrarea ruşilor în ţară. Iată un fapt divers: mama era o colecţionară de scoarţe şi costume olteneşti. La 23 august ea se afla la Poiana. Se spunea că ruşii intră prin Filiaşi şi Craiova şi că vor avansa. Şi atunci familia mea s-a refugiat la Tîrgu Jiu. În casa unde era mama, a văzut tancurile ruseşti intrînd în Tîrgu Jiu acoperite cu scoarţele de la Poiana. Devastaseră ruşii Poiana, o prima oară. Îngrozitor şi trist. Eu eram lîngă Bucureşti, la socrii mei, cu fiul meu cel mare, care venise într-o permisie.
Trăiam într-o contradicţie pe care nu mi-o pot explica nici astăzi: eram fericiţi că eram de partea aliaţilor dar eram înspăimîntaţi de către ruşi. Toată ziua auzeam că ce bine că am scăpat de nemţi iar seara începea fiecare să spună cum a fost atacat de cîte un rus. Cum a fost cu «davai ceas»… era o dualitate pe care încă nu o înţeleg…
Apoi în 1946, tatăl meu este chemat de Pertru Groza să participe la guvernare. Această parte a vieţii tatălui meu este încă pentru mine inexplicabilă azi. De ce a acceptat să facă parte din guvernul Petru Groza? Tata spunea: «trebuie să căştigăm timp, să avem dîrzenia, puterea să rezistăm pasiv, nu activ, pentru că o să treacă şi asta». Nu şi-a dat seama că epoca va dura atîta vreme. A spus: «România contrarie». Tatăl meu intrînd în guvern, încetul cu încetul, încerca întîi să se opună la toate legile care au venit mai tîrziu, la toate arestările care au venit şi ele mai tîrziu, a ajutat mulţi oameni să plece din ţară, să se refugieze. Eu zic, sacrificiul tatei nu a fost inutil. Cînd a intrat în guvern mama a spus: «eu nu. Nu vreau să aud nimic. Nu vreau să ştiu că soţul meu este cu ruşii». Atunci a intrat fiica în joc şi toate recepţiile au căzut în seama mea. Încet, încet au cunoscut pe fiica lui Tătărescu, şi în momentul cînd a fost arestarea întregii familii Tătărescu în 1950, au fost 11 arestaţi din familie: fraţi, cumnaţi, cumnate. În momentul arestării au fost trei femei din familia Tătărescu, două mătuşi şi cu mine.
O poveste de familie
Familia Negroponte au fost mari prieteni ai familiei regale. Două luni înainte de abdicarea regelui Mihai, unul dintre cumnaţii mei, Teodor Negroponte a fost arestat pe stradă, dus într-o casă conspirativă, vai de capul lui, îmbrăcat în uniformă rusească şi dus în Rusia. Acolo i s-a făcut un proces inventat… era traducător de limbă engleză la Comisia Aliată de Control şi l-au tratat de spion. În fond era prieten cu regele Mihai şi nu au vrut să fie aproape de rege. Ceilalţi, în afară de soţul meu, care fiind căsătorit cu mine nu a putut să plece, cumnatul meu, cumnata mea, Ioana Negroponte născută Focşanu, cumnata mea, Zizica Negroponte necăsătorită şi soacra ei, au plecat ajutaţi de către familia regală. Harry Negroponte cu Zizi au fost ca doamne de onoare, cumnata mea, Varia şi cu fiul mic, de cinci ani, au fost luaţi de trenul regelui Mihai. Familia Negroponte a dispărut deodată cu regele Mihai.
Noi nu am avut voie să plecăm. Mai mult decît atît, soţul meu făcea o cură de ape la Karlovy Vary de unde am fost chemaţi ca să rămînem zălog aici cînd tata a plecat împreună cu mama la pacea de la Paris în februarie 1947.
Începînd cu 1940, cînd m-am căsătorit, evenimentele au fost înfiorătoare. Nu ne puteam închipui nici noi că vom trăi ce am trăit. Eram în domiciliu forţat, anii 1948-1950, din cauza tatălui meu. Locuiam în Polonă cu Securitarea alături… ceva groaznic, dar încă eram în casa noastră, deşi nu era foarte agreabil.
Tatăl meu a fost arestat în lotul oamenilor de vază ai ţării, unde erau generali, oameni politici, preoţi, înalţi prelaţi, tot ce avea ţara mai bun… În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatălui meu… era în ruseşte! Au venit a doua zi şi au recuperat ordinul. Pînă la arestarea mea au mai trecut două luni. În aceste două luni nu am avut dreptul să ieşim din casă. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu ţipete, cu strigăte: «Afară! Luaţi un schimb şi luaţi paturile de serviciu. Nimic altceva»! Ne-au percheziţionat de parcă eram deja arestaţi. Eu care îmi adorasem ţara şi mi-o ador în continuare, ţară pe care nu am părăsit-o într-o singură zi, să fiu tratată ca duşman de clasă. Nu înţelegeam ce era duşman de clasă. În fine, rezumăm. Am fost dusă într-un lot de 16 000 de arestaţi la Ghencea. Un loc de triere. Eram cîteva femei, soţii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau şi de la ţară, mai marii satelor. Oamenii care erau de o anumită notorietate în satele noastre. Arestaţi într-un mod brutal: cu urlete, cu ţipete, cu confiscare. Nu s-au gîndit o clipă, ce facem cu hoarda asta de oameni, cărora le luăm tot, îi aruncăm în stradă şi din ce vor trăi? Pentru că una din primele întrebări pe care mi-am pus-o atunci a fost: «Doamne, din ce vor trăi»? Era vorba de soţul şi fiul meu care rămăseseră acasă. Pentru că noi trăiam din vînzări. Aveam obiecte de artă şi trăiam din vînzarea lor. Şi încropeam o lună de zile. Iar acuma că erau toate confiscate! Soţul meu a fost aşa de realist! A înţeles, ca avocat cum era, stagiar lîngă un mare avocat de vază, nu o să mai facă nimic. Şi a făcut o şcoală de maiştri, de instalatori de gaze. Eu cînd am venit din închisoare, l-am găsit pe soţul meu, un bun instalator de apă şi de canal. Instalînd closete! Şi-a dat seama şi cu asta a cîştigat o biată pîine, vai de capul lor…
Cînd am revenit din închisoare, am fost trimeşi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi casă. Era o bojdeucă lîngă Crucea de Piatră. Era un loc a căror pensioare erau cu noi; ca să ne înjosească mai rău, ne-au pus cu femeile uşoare în acelaşi loc şi în aceeaşi cămară. O situaţie nu numai nedreaptă, venită dintr-o răzbunare pe care nu am înţeles-o şi de altfel nu o înţelegea nimeni. Ca probă este că statistic, atît a vrut să ştie tatăl meu, din simplă curiozitate, cîţi comunişti erau în momentul 23 august 1944: numai 800! Inexistent! Este ceva care am trăit atît de contrariu, numai din această nenorocire că am avut neobrăzarea să intrăm în Rusia; o răzbunare rusească pe care am suportat-o cît am putut. Elita ţării apoi a murit, ori a fugit, ori a fost aşa distrusă, încît la un moment dat nu mai erau decît firimituri. Totuşi aş zice… am trăit revoluţia… poate a fost ziua cea mai fericită a vieţii mele!
Iată viaţa mea foarte pe scurt. Simt obligaţia acum la sfîrşit să vă spun că port o mare recunoştinţă părinţilor mei. Am avut pentru ei, mai ales pentru tata, o mare admiraţie. Nu am avut faţă d eei un moemnt d erevoltă, graţie educaţiei lor ama vut curajul să nu cedez sub nici o presiune şi sunt mîndră de lucrul acesta. Dacă aş face un bilanţ al întregii vieţi, mi-am distrus 40 de ani în plină floare a vîrstei şi am trăit frumos şi bine, alţi 40, foarte tînără şi foarte bătrînă.”
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
