Trecutul nostru are pe alocuri sclipiri de diamant, și diamantele au fost femei. Să depănăm așadar poveştile româncelor care au trecut memorabil prin istorie, amintindu-vă doar în treacăt despre două dintre ele, Regina Maria a României și Privighetoarea Maria a României, despre care cu greu ne-am oprit din scris mai demult. Dar să continuăm…
Irene Ghica, născută Irina-Pacifica în 1932, chiar anul în care tatăl său, aviatorul de viţă boierească Ionel N. Ghica, murea, l-a cunoscut pe când era încă adolescentă pe Errol Flynn, dandy-ul american care a făcut furori în filme precum Captain Blood sau Aventurile lui Don Juan (ecranizarea din 1948), dar mai ales în afara ecranului.
Însurat de două ori înainte să o cunoască pe Irene, actorul a anunţat în gura mare că „the geek”, cum o alinta, pornind de la prima silabă a numelui său de familie, îi va deveni soţie. Când l-a cunoscut, Irene era manechin în Paris, unde locuia împreună cu mama sa, Ibi. Atracţia dintre ei a fost reciprocă, Errol declarându-se cucerit de ochii albaştri ai lui Irene şi de alura sa misterioasă. S-au plimbat de-a lungul şi de-a latul Rivierei Franceze timp de şase luni până ce Irene să-i accepte cererea în căsătorie, ca apoi cuplul să se afişeze la evenimente şi să întoarcă toate privirile. Cei doi au plănuit ca nunta să aibă loc în toamna lui 1950. În acel an însă, Irene a trebuit să se întoarcă la Paris pentru a o îngriji pe mama sa, căzută la pat. Cu o lună înainte de anunţata căsătorie, presa consemna o neaşteptată răsturnare de situaţie: Irene rupsese logodna, neputând să se împace cu numeroasele aventuri ale lui Errol, iar acesta o ceruse numaidecât de soţie pe actriţa Patrice Wymore, cu care a şi rămas până la sfârşitul vieţii, 8 ani mai târziu. Irene a ieşit din atenţia presei, fiind menţionată doar în 1959, când a avut o scurtă relaţie cu William Marshall, viitorul soţ al lui Ginger Rogers.
În 1914 se naşte la Bucureşti Lisette Verea. Poate că numele ei, uitat sau niciodată cunoscut, v-ar răsuna altfel acompaniat de piesa „Ionel, Ionelule”. Ei bine, Lisette, împreună cu Lulu Nicolau, au fost primele care au interpretat melodia compusă, în singurătate deplină sub ameninţarea concedierii din teatrul Alhambra (actualul Teatru de Vară Capitol), de George Sbârcea, cunoscut sub pseudonimul Claude Romano. Până să interpreteze „Ionel, Ionelule”, în 1937, Lisette era actriţă de cabaret şi de film, făcându-şi debutul în „Chemarea dragostei” şi, în acelaşi an, în „Trenul fantomă”, ambele regizate de Jean Mihail. A fost una dintre actriţele-vedetă ale Companiei-Cărăbuş înfiinţate de Constatin Tănase. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Lisette pleacă în Statele Unite şi este distribuită în filmul „O noapte în Casablanca” în 1946, unde joacă rolul cântăreţei Bea, alături de fraţii Groucho, Chico şi Harpo Marx. Moare la New York în 2003.
Despre Alice Sofia Cocéa avem motive să credem că s-ar putea scrie romane. Şi asta pentru că sora scriitorului Nicolae Cocea, născută în 1897 (după unele surse, în 1899) la Sinaia, a fost considerată una dintre cele mai elegante şi distinse apariţii feminine din sfera lumii bune a Parisului secolului XX şi o concurentă a unei alte actriţe românce, Elvira Popescu, despre care mintenaş vom povesti. Familia lui Alice a fost una de artişti, lume din care, la doar câţiva ani, copila a ştiut că vrea să facă parte. Prin intermediul surorii sale, actriţa Dina Cocea, cunoaşte scriitori şi oameni de cultură, printre care Tudor Arghezi sau Gala Galaction. 
Primeşte roluri la Teatrul Naţional la doar 10 ani, ca apoi să se înscrie în „Compania Davila”. Când compania se desfiinţează, Alice pleacă în Franţa însoţită de mama şi sora ei, cu dramaturgia înrădăcinată în suflet. A absolvit Conservatorul în ţara de adopţie şi a fost atrasă de music-hall, operetă şi teatru de revistă. Piesa de operetă Phi-Phi, în care interpretează rolul lui Aspasie, reprezintă marele său debut pe scena pariziană, la doar 19 ani. Se împrieteneşte cu cei mai cunoscuţi actori de teatru, anii ‘30 aparţinându-i aproape în totalitate. Parisul o iubea. De la stilul său impecabil, până la apartamentul decorat cu blănuri şi parchet alb şi relaţiile sale furtunoase, tot ce făcea Alice era discutat, mai în şoaptă, mai în gura mare. Se mărită în 1926 cu contele Stanislas de la Rochefoucauld, de care divorţează, la presiunile familiei acestuia. În timpul căsniciei, îl cunoaşte pe Victor Point, un fost locotenent de marină, căruia îi promite că-i va deveni soţie după ce se desparte de Stanislas. Refuzul ei de a se ţine de promisiune îl înnebuneşte însă pe Victor, care îşi trage un glonţ în cap. Cum era de aşteptat, tragicul eveniment a iscat un scandal imens. Alice a continuat totuşi să joace, iar în 1937 a decis să încerce regia de teatru. Pune în scenă piese de-ale lui Molière sau Jean Cocteau şi conduce Le Théâtre des Ambassadeurs alături de Roger Capgras. În timpul Războiului, cu toate că teatrele erau pline de oameni dornici să uite de tragedia care îi înconjura, situaţia multor artişti, printre care şi a lui Alice, s-a înrăutăţit. Frumoasa actriţă a fost arestată de germani şi acuzată că împiedica, prin apariţia în piese franţuzeşti, invazia culturii germane. După Război a continuat să joace, cu o atitudine mai puţin cochetă, mai puţin îndăzneaţă, dar la fel de puternică. A trăit până în 1970.
Distinsa Elvira Popescu a debutat pe scena Teatrului Naţional la doar 16 ani şi a fascinat încă de la început. A studiat actoria la clasa profesorilor Constantin Nottara şi Aristizza Romanescu, iar la 25 de ani a fost numită directoare a Teatrului Excelsior, pe care a continuat să îl conducă şi după ce a înfiinţat, doi ani mai târziu, Teatrul Mic. Între timp, a avut şi primul său rol cinematografic, interpretând-o pe… Elvira Popescu în filmul „Independenţa României”. Şi, tot între timp, s-a măritat cu actorul Aurel Athanasescu, de care a divorţat, al doilea său soţ fiind omul politic Ion Manolescu-Strunga. Nici cu el nu a rămas măritată, ci s-a căsătorit pentru a treia oară în 1934, cu baronul Maximilien Sébastien Foy. L-a cunoscut la Paris, acolo unde a ajuns cu un deceniu mai devreme, la îndemnul celui care se crede că i-a fost iubit după al doilea divorţ, Louis Verneuil. Debutează pe scena pariziană într-o piesă scrisă de Louis şi îi atrage în mreje pe francezi. Este numită director al Teatrului din Paris în 1956 şi a Teatrului Marigny în 1978. A apărut în filme franţuzeşti, alături de Alain Delon sau Claudia Cardinale şi a dus o viaţă de spectacol, în mijlocul lumii bune a culturii franceze. A fost numită membru al Legiunii de Onoare în 1970 şi ridicată la gradul de comandor în 1989. La onorabila vârstă de 93 de ani, i-a fost decernat la Paris Premiul Molière pentru întreaga carieră. A fost considerată un vulcan care erupe forţă, talent, dar şi delicateţe, fiind apreciată de lumea artistică, de oamenii politici şi de omul de rând, deopotrivă. Şi a trăit 99 de ani, numele său fiind răsunător şi astăzi.
Şi, dacă tot am pomenit de noua ecranizare a filmului Mizerabilii, ştiţi cine a jucat rolul lui Fantine într-o versiune din 1913, regizată de Albert Capellani? Românca Maria Ventura, născută la 13 iulie 1886 (sau, conform altor surse, 1888) la Bucureşti. Maria a fost studentă la Conservator în capitala Franţei şi a jucat în numeroase piese scrise de Molière, Racine, Cehov sau Balzac la Comedia din Paris, din 1919 până în 1941. A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, mai exact tragedia în cinci acte Iphigénie de Jean Racine. A înfiinţat ansamblul Maria Ventura, alături de care a susţinut spectacole la Bucureşti şi în alte oraşe din ţara noastră. A jucat şi în alte filme mute, între 1909 şi 1922, şi s-a stins din viaţă în 1954.
Tot pe scenă a “jucat” şi Lola Bobescu. Discretă, cu vioara pe umăr, interpretând piese care au ridicat mii de oameni în picioare şi stârnindu-i admiraţia lui Yehudi Menuhin, care a numit-o cea mai mare violonistă a lumii. S-a născut în 1919 la Craiova, practic în sânul muzicii, pentru că tatăl ei era compozitorul şi dirijorul Aurel Bobescu. Tocmai de aceea, la doar 6 ani dădea primul recital, acompaniată de o orchestră. A fost admisă la École Normale de Musique în 1928 şi a absolvit Conservatorul din Paris cu Prix d’Excellence. Lola a lăsat mască Parisul încă de la 17 ani, când a interpretat „Concerto Roumain” de Stan Golestan, acompaniată de dirijorul Paul Paray. A cântat, în îndelungata şi minunata sa carieră, alături de cele mai mari orchestre ale lumii, din Londra, Amsterdam, Geneva, Roma şi alături de Filarmonica Radio la Craiova, Iaşi, Timişoara şi Sibiu. A devenit profesor la Conservatoarele din Bruxelles şi Liège, stabilindu-se în Belgia cu puţin înainte de Al Doilea Război Mondial, ţară în care a şi murit, în 2003.
Revenim, că mai sunt românce de poveste…
Citiţi şi
„Hora Unirii” interpretată de Maria Tănase
Brâncuși, prizonier între lumi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
