Am descoperit-o pe Alice Voinescu cu mare încântare. Apoi a venit tristețea… Ce femei am mai avut noi, românii! Ce bijuterii de minți, ce suflete uriașe în care au încăput toate bucuriile și nenorocirile unei lumi în schimbare spre rău, câtă implicare, câtă dragoste revărsată spre studenți, câtă iubire statornică și chinuită de neîmpărtășire și trădare… Citiți mai jos, vă rog, un fragment dintr-un articol publicat în revista online de teatru Yorick.ro, sub semnătura Monicăi Andronescu , dar nu înainte de a ne reaminti vorbele lui Dan C. Mihăilescu din volumul “Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare“ despre marile noastre românce: …seducătoare aliaje de frumuseţe, nobleţe, disciplină, onoare şi senzualitate, de patriotism şi estetism, de credinţă, cult al datoriei, fidelitate, maternitate, diplomaţie, inteligenţă necruţătoare şi fervoare trupească. Sunt mostre de feminitate absolut exemplare, care transformă eşecul în triumf, suferinţele în revelaţie şi durerea în bună resemnare.
“Alice Voinescu a fost prima femeie care a susţinut o rubrică de cronică dramatică în România, la Revista Fundaţiilor Regale. Era în anul 1938. Fără ea, lumea aceea minunată a Bucureştiului interbelic ar fi fost mai săracă. I-a cunoscut pe şi a fost prietenă cu André Gide, André Malraux, François Mauriac şi Roger Martin du Gard, căci a fost invitată la celebrele întâlniri de la Pontigny, vechea mănăstire din Franţa. În ţară, i-a cunoscut şi le-a fost prietenă lui George Enescu, Reginei Maria, Marucăi Cantacuzino, Mariettei Sadova…
A fost prima femeie din România cu un doctorat în filosofie, obţinut la Sorbona, a fost scriitoare şi profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după ce a refuzat o catedră universitară în SUA şi un post de lector la Paris. A refuzat şi s-a întors în ţară, căci îl iubea pe avocatul Stello Voinescu şi-i era logodnică, iar iubirea lor a chinuit-o până la sfârşitul vieţii… Cât a trăit el, multe au fost momentele de disperare, de dezamăgire şi de amărăciune. El era bărbatul petrecăreţ, inteligent, cu spirit de Don Juan, care lipsea nopţile de acasă, dar se simțea întotdeauna umbrit de personalitatea ei extraordinară, de cultura şi de nobleţea ei. Ea era intelectuala adorată de studenţi, spirit superior, de o sensibilitate care nu excludea forţa şi care-l intimida adesea printr-o formă de răceală ce exista însă numai la suprafaţă. Căci din paginile Jurnalului ei se conturează portretul unei femei ce nu se teme să-şi etaleze slăbiciunile, să-şi arate rănile şi să-şi mărturisească dorinţa de a fi iubită şi dezamăgirea atunci când se ştie înşelată. Iată un fragment care îi dezvăluie şi delicateţea, şi forţa: „Mă simt goală, săracă, proastă. Nu ştiu ce aş putea vorbi cu un om. M-am secat. Mă simt de o incultură crasă, înapoiată, dar mai ales secată de orice pentru a crea şi a mă înnoi? Care să fie cauza? Dacă măcar credinţa mi-ar fi adevărată şi adâncă, nu mi-ar păsa. Dar mă simt toată o <aparenţă>, că n-am nimic de ascuns. Nu ştiu de unde s-o încep iar. Mă rog pe dinafară şi n-am poftă să mă rog. Privesc viaţa trecută şi o găsesc anostă şi goală. Viitorul? Guşe şi reumatism. Pfui! Ratare din plin.”
Şi totuşi, moartea lui Stello, în 1940, când era încă tânăr, îi apropie. Alice începe să-l iubească iarăşi cu o forţă nouă şi-i duce dorul până la sfârşitul zilelor ei, petrecând ore întregi la mormântul lui, topită de tristeţe şi purtând lungi conversaţii cu el în paginile aceluiaşi jurnal.
Viaţa acestei femei importante pentru teatrul românesc şi nu numai, în urma căreia au rămas pagini întregi despre arta pe care a îndrăgit-o nespus, este una din acele poveşti care te reîmprietenesc cu tine însuţi. Însă nu cronicile lui Alice Voinescu – atât de vii şi de puternice, păstrându-i însă toată delicateţea şi în acelaşi timp dezvăluindu-i cultura impresionantă şi sensibilitatea – şi nici studiile ei despre teatru n-am vrut să le evocăm aici în primul rând, ci tocmai imaginea unei femei care a trăit o viaţă ca a unui personaj dintr-o piesă de teatru. Rolul ei în destinul multor actori şi actriţe pe care i-a format s-a uitat, poate. Dar cine va avea răgaz şi plăcere să răsfoiască paginile ziarelor acelor ani va descoperi scriitura unei femei de o rară inteligenţă şi de un mare curaj. Iar cine va avea curajul să se întoarcă în timp în Bucureştiul interbelic o va întâlni la teatru, pe străzi sau îngenuncheată în vreo biserică unde mergea să se roage pe aceeaşi femeie, frumoasă, sensibilă, tandră şi mereu îndrăgostită de un bărbat care i-a chinuit mulţi ani din viaţă, dar pe care l-a iubit cu un amestec de ardoare şi dispreţ cum numai spiritele superioare ştiu să iubească şi să se lase chinuite. Va întâlni o fiinţă de o rară modestie, poate incomparabilă în teatrul nostru.
Continuarea, aici.
André Gide şi Roger Martin du Gard, la Pontigny
***
„Jurnalul“ scriitoarei şi traducătoarei Alice Voinescu (1885-1961), publicat pentru prima dată, în 1997, la Editura Albatros, a fost reeditat şi a apărut în două volume, în 2013, la Editura Polirom. Cele două volume de memorialistică fac parte din colecţia „Biblioteca Memoria“ a Editurii Polirom.
Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.
A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul „Jurnal”, care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.
Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre personalităţii ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vieţii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franța, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza piesei de teatru „Alice nu ştie să moară”, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
