O bătrână cu rochie albastră, lungă până în pământ, trecea strada fără nici o grabă, printr-un loc fără trecere de pietoni. Rochia era decolorată de atâtea spălări, avea un imprimeu cu flori mari, de o culoare palidă, probabil un crem, sau un galben pai. Acum culoarea era ştearsă, la fel ca şi părul ei. Rochia îi flutura pe lângă corp, semn că odată corpul ei purtase mai multă carne, mai multă viaţă, că rochia se mulase pe forme de femeie voluptoasă, frământate de senzaţii şi fioruri. Atârna pe ea ca un steag înălţat într-o zi fără nici o pală de vânt, împiedicând-o la mersul oricum încetinit şi chinuit. De mână îi atârna o poşetă enormă, de culoare bej, primită de la una dintre nepoatele ei, care-i aduceau în fiecare sezon lucruri noi şi frumoase, pe care ele nu le mai doreau. “Ce ţi-e şi cu moda asta!” Ea purtase ani de zile o poşetă neagră, din lac, primită de la răposatul, pe care o avea şi acum în dulapul cu haine de duminică. Dar pe aia o purta doar la biserică, acum ieşise numai până în oraş, să mai treacă vremea şi să facă mişcare, ca să poată dormi noaptea.
Poşeta o trăgea aproape pe pământ, avea mânerele lungi, probabil ar fi trebuit purtată pe umeri, dar ai ei erau slabi, căzuţi, iar mânerele îi alunecau mereu în lateral. Nu avea mai nimic în poşeta asta mare, doar o batistă de bumbac, frumos călcată, mirosind a levănţică şi o bancnotă de cinci lei, pentru un pahar de bere, la umbră, pe o terasă. Şi telefonul mobil, pe care nepoatele ei o rugau să-l poarte mereu, oriunde ar fi. Nu ştia încă să umble cu el, răspundea la telefon, dar mereu uita unde anume să le găsească pe fete dacă voia să le sune. Avea atâtea butoane şi mereu se încurca în ele, ba suna pe alţii, ba uita de unde să-l deblocheze, aşa că se mulţumea să-l încarce în fiecare seară, şi să răspundă, atunci când era sunată. Fetele o sunau uneori ca s-o întrebe de sănătate, şi ca să verifice dacă mai are cafea şi cărţi de citit. Toată familia ştia că ziua în care nu putea savura cafeaua de dimineata după tabieturile ei, şi nu va avea o carte de citit seara înainte de culcare, va fi o zi pierdută. Câteodată nu ajungea la mobil, fetele se speriau şi o certau, aşa că se obişnuise să poarte mereu telefonul în buzunarul rochiei de casă, pentru că toate rochiile ei de casă aveau buzunare mari. Pe vremuri purta în ele aţe şi capete de material, pentru că toată viaţa fusese croitoreasă şi îşi ţinuse familia din ac şi aţă. Chiar şi pe răposatul îl ţinuse, pentru că lui nu-i plăcuse să muncească la program, nu suportase şefii şi nu se putuse învăţa cu o ierarhie în care el era mereu un subaltern. Încercase de toate răposatul, dar cum nimic nu funcţionase, în final şi-a scos o pensie de veteran, şi a rămas pe canapea, ca să citească şi să asculte Europa Liberă. În timpul ăsta, ea se ocupa de clientele ei, care îi ştiau bine tabieturile, şi care nu îndrăzneau să o deranjeze la ora prânzului. Oră la care închidea poarta şi dormea puțin, somnul de frumuseţe, care o punea pe picioare şi îi întârziau ridurile de pe frunte.
A avut o viaţă simplă, a crescut copiii cum a ştiut mai bine, din casa ei nu au lipsit niciodată cele două feluri de la masa de prânz, calde şi proaspete, gătite în fiecare zi, printre clientele care probau rochiile croite pe masa din bucătărie. Avea cliente doamne mari, dar nici ea n-a fost mai prejos. În fiecare dimineaţă îşi pieptănă părul lung şi arămiu într-un coc pe care deja îl făcea cu ochii închişi, îşi ruja buzele şi se parfuma. Întotdeauna cu parfumul acela ieftin, de care râd acum nepoatele ei, dar pe care ea nu dorea să-l schimbe cu altul, oricâte i-ar aduce ele cadou. Parfumul acela era al ei, croitoreasa cu coc şi pantofi de casă cu tocuri, pe care clientele, doamnele ei, o respectau şi o tratau ca pe o egală.
Acum nu mai cosea, doamnele erau bătrâne, iar fetele lor îşi cumpărau rochiile din magazinele care împânzeau oraşul, rochii frumoase, nimic de zis, dar parcă toate la fel, niciuna aşa cum ar fi putut să o facă ea. Ea cosea tivul de mână, butonierele la fel, mătasea o trata cu același respect cu care își trata filele cărților favorite, călca fiecare cusătură cu răbdare si niciodată nu termina o haină fără cel puțin trei probe pe client. Avea câteva poze de la clientele ei, fericite că rochiile lor erau aşa cum le visaseră ele. Se uita la poze din când în când, cu mândrie, ştiind că toţi anii în care a stat aplecată asupra mesei de bucătărie, cu pânza în faţă şi cu visul unei femei în minte, au fost cei mai frumoşi ani din viaţa ei. Ani în care ea a ţinut o casă din banii câştigaţi pe visuri.
Nu mai cosea, mana îi tremura şi nu mai avea destulă putere să apese pedala maşinii de cusut. Purta încă rochiile făcute de ea, care îi atârnau pe corpul înjumătăţit de ani, ca şi cum viaţa i-ar fi mâncat odată cu anii, carnea albă şi tare. Pantofii cu toc stăteau tot acolo, lângă patul în care dormise toată viaţa cu răposatul. Nu îndrăznea să-i poarte, avea oasele slabe, îşi punea şlapii primiţi de la fete, dar ţinea poarta închisă, ca să nu vină cineva să o vadă cu şlapi de babe în picioare. În fiecare dimineaţă îşi făcea cocul, din părul rar, tot lung, aşa cum îi plăcuse bărbatului pe care îl adorase toată viaţa. Se parfuma cu acelaşi parfum, îşi ruja buzele şi aştepta să treacă ziua, printre amintiri şi fotografii de doamne cu rochii visate de ele și muncite de ea.
Îşi pusese rochia pe care şi-o făcuse pentru o ocazie specială, care purta amintiri şi avea viaţa ei proprie. Mai multă decât îi rămăsese ei. Berea fusese rece, bună, oraşul destul de trist şi pustiu, tineretul merge în alte părţi, puţinii oameni de pe terasă nu-i aruncaseră nicio privire, o băbătie îmbrăcată într-o rochie prea mare, prea lungă. Se trezi în faţa unor coloane de maşini care claxonau și a unor șoferi enervați, care îi strigau tot felul pe geamurile deschise ale mașinilor. “Oare ce-or vrea ăştia?”
Citiţi şi
Cum ieși dintr-o relație în care te simți anulată
Cum să-ți păstrezi tinerețea fără să-ți pierzi identitatea – Mâini de artist, cu precizie de chirurg
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.