Conversând cu nişte prietene despre diverse momente din viaţa noastră în care, într-un fel sau altul, ne-am făcut de râs, mi-am adus aminte de un eseu al lui Mircea Eliade din volumul “Oceanografie”. Deşi datează din 1934, volumul lui Eliade este mai proaspăt şi mai inovator decât multe dintre scrierile contemporane. Spre deosebire de manualele contemporante care te învaţă “sa îţi administrezi” fiinţa, Eliade, aşa cum numai un mare gânditor o putea face, trece dincolo de reţete, de clişee, de fraze care sună frumos, dar nu spun nimic. “Nu interesează finalul, concluziile (…), ci alunecările pe de lături, scăpările de condei, parantezele, ezitările”, scrie Eliade în prefaţa volumului.
Eseul “Invitaţie la ridicul” este, în opinia mea, cel mai actual text cu putinţă într-o societate care ne obligă, într-un fel sau altul, să devenim perfecţi, să evităm orice situaţie în care am putea derapa de la nişte circumstanţe perfect controlabile şi care ne constrânge, mai ales, să nu fim ridicoli. Soţia perfectă, amanta perfectă, mama perfectă, colega perfectă, angajata perfectă. Toate aceste standarde ni le impunem singure sau lăsăm reviste glossy să ni le inoculeze sau ne lăsăm păcălite de cărţi de self-help că ar putea fi atinse. Din urmă cu 76 de ani, Mircea Eliade ne transmite tuturor un mesaj – Nimeni nu e perfect…şi asta e minunat!
“Mi se pare că ridiculul este elementul dinamic, creator şi nou în orice conştiinţă care se voieşte vie şi experimentează pe viu. Nu-mi aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun salt voinicesc în înţelegere, de vreo fecundă descoperire pasională care să nu fi apărut contemporanilor ridiculă. Dar aceasta nu dovedeşte prea mult, căci orişice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicul. Este însă un alt aspect al ridiculului care mă interesează: este disponibilitatea, veşnica viaţă, veşnica posibilitate de rodire a unui fapt, a unui gând sau atitudini ridicule”, scrie Mircea Eliade.
“Invitaţia la ridicul” este în sine o invitaţie la spontaneitate, la gândire dincolo de limite, la o deconstrucţie a clişeelor, la improvizaţie şi creativitate. Pornind de la exemple concrete, cu umor, cu discreţie, într-un stil argumentativ încântător, Eliade prezintă diferitele aspecte ale ridicolului, de la un om care aleargă după o pălărie luată de vânt până la ridicolul ca matrice a unei noi spiritualităţi.
“Nu vorbesc despre ridiculul mecanic, de ridiculul unui om om alergând după o pălărie de pae sau de ridiculul unei fete care vrea să apară drept fmeie fatală. Acesta este un ridicul de superficii, un ridicul social, creat de reflexe şi de inhibiţii şi el este nefecund spiritualiceşte, ca orice act reflex”, explică Eliade, în opinia căruia mai curând normele sunt ridicole.
Citiți și E în regulă să fii considerat mai degrabă ridicol decât prost
“Orice act care nu e ridicul – într-o măsură mai mică sau mai mare – este un act mort. Aceasta se verifică chiar în cea mai cotidiană şi banală viaţă socială. Când îţi bei ceaiul într-un salon şi pui liniştit ceaşca la loc – ai împlinit un act perfect, un act mort, căci nu are consecinţe nici în conştiinţa celorlalţi. Dar ia scapă ceaşca jos, şi varsă ceaiul pe poala unei domnişoare care vorbeşte franţuzeşte, şi scuză-te, bîlbâindu-te, şi încearcă să repari gafa ştergând parchetul cu batista de mătase. Fii o clipă ridicul, pur şi simplu ridicul. Actul acesta devine deodată încărcat de nenumărate posibilităţi. Suferi – şi poţi înţelege în acele clipe de panică şi sfială cât de inutilă este viaţa ta, cât de goale sunt vieţile celorlalţi, ce maimuţă grotească eşti tu, bine îmbrăcat şi perfect stilat, într-o încăpere unde se pierde timpul şi unde oamenii se adună mânaţi de spaima singurătăţii şi de atracţia vacuităţii lor. O întreagă filosofie dintr-o ceaşcă de ceai spartă la întâmplare”, mai scrie Eliade.
Desigur, invitaţia lui Eliade este una greu de acceptat, mai ales de cei împovăraţi de grija părerilor celorlaţi, dar dacă cineva va considera că aceste fragmente sunt suficient de incitante pentru a citi întreg textul sau chiar întreg volumul, va descoperi cu siguranţă că, înainte de orice, Mircea Eliade invită la sinceritate, la asumarea unui destin care nu e prefabricat, la suprimarea cenzurii, la trăirea imediată a emoţiilor, refuzând superstiţiile şi dogmele, recuperând dreptul de a fi altfel.
Citiţi şi
Emmanuelle Béart – Nu e ușor să îmbătrânești
Aurora Cornu – amintiri de patrimoniu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
