Minciuna își poate face de cap oriunde și oricând printre oameni, se modelează după vremuri și poate înflori pe ruptura amnezică de la o generație la alta.
Din caietul de memorii de lagăr sovietic al tatălui meu, rămas după moartea lui, știam mai demult câte ceva despre minciuna sovietic-rusească, de exemplu.
Am văzut-o și în ceaușism, am luat cunoștință de ea și după ’90.
Se arată și în acest război. Putin o continuă, de fapt, spune minciuni despre intențiile sale, despre motivațiile invaziei agresive, despre istorie, despre tot.
E și în logica războiului, adevărat, dar metoda e veche. Este, se pare, un fel de tipar KGB-ist care se aplică invariabil pe “dușmani”, acum pe Ucraina: etichetarea ca “naziști” sau marginali social (drogați etc.) și apoi anihilarea.
L-a aplicat și Iliescu, cel cu școală moscovită, pe manifestanții anticomuniști din Piața Universității, în 1990, cine își mai amintește.
În cartea lui, tatăl meu povestește cum erau mereu mințiți de tovarășii sovietici că vor fi eliberați și trimiși acasă, dar și în legătură cu alte lucruri. Între timp, cei mai mulți prizonieri mureau din cauza epuizării prin muncă, foame, frig și condiții mizere, dar și uciși direct.
El a supraviețuit reușind în același timp să nu se lase “îmbrobodit”, așa un om simplu cum era, tocmai prin consemnarea adevărului trăit.
Întors acasă în anii cincizeci, când în literatura noastră se zbenguia minciuna “pe față” a realismului socialist, el a scris, riscându-şi libertatea şi viaţa, despre ceea ce păţise cu adevărat în lagărele din Karaganda ale “marilor prieteni” de la răsărit.
A găsit resurse și pentru umor povestind la un moment dat cum rușii îi păzeau strașnic chiar și în trenul despre care li se spusese – a câtă oară? – că îi va duce acasă: “Se temeau pesemne că vrem să rămânem la ei”, nota el cu amărăciune zâmbitoare.
A murit în 1974, dar știu că la el minciuna de acest tip nu a avut trecere.
Eram atunci un copil de opt ani, am găsit caietul lui şi l-am păstrat intuind că era un lucru de mare preţ. Pe măsură ce înțelegeam ce era scris de fapt în paginile lui frumos caligrafiate, am simțit că lumea noastră de atunci era construită pe minciună, că nimic din ce se spunea oficial nu era adevărat.
Și am înțeles că poți fi un anonim, un om simplu și în același timp să ai puterea de nu te lăsa dus de nas.
Minciuna, în formele ei sofisticat-propagandistice răsăritene, nu a încetat nici după Revoluție.
De altfel, cu greu am publicat acel caiet, abia în 1998, din cauză că regimul comunist doar se cosmetizase, iar marii editori erau doar declarativ anticomuniști (ca mulți “anticomuniști”, de altfel), cam după același tipar al minciunii.
Chiar și acum, când adevărul crud și tragic se vede pe fețele refugiaților și în distrugerile din orașele Ucrainei, minciuna încă își găsește loc în unele minți, pe rețele, peste tot, pentru că propaganda putinistă are destui adepți și aici la noi pe meleaguri.
Iar dacă este normal să ne fie frică, pentru că e clar că suntem vulnerabili în fața barbariei, aș zice ca măcar rezistența la minciună să încercăm să ne rămână, chiar așa oameni obișnuiți cum suntem și cum era și tatăl meu.
E poate cea mai mare putere a noastră. Pentru că dacă neînfricați nu putem fi chiar toți, ar fi bine ca măcar fraieri să nu ajungem.
Toate articolele lui Vasile, aici. Îl puteți urmări și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
