Democratic, România este o țară profund înapoiată. Nu e o denigrare, e o realitate, e o evidență. Nu știm democrația. Unii se străduiesc să învețe. Și mai sunt toate acele milioane pentru care merge și așa.
De aici și acest primitivism în manifestările în fața acțiunilor Justiției. Ne urcăm pe garduri, urlând satisfăcuți ca și cum tocmai am fi fost în Franța anului 1791 și am fi văzut o ghilotinare de toată frumusețea.
Suntem ridicoli în dezechilibrul exuberanței noastre. Și eu mă bucur când îi văd pe pungași în lanțuri. O clipă. Apoi, șed o altă clipă și cuget. Și îmi dau seama că nu am niciun motiv obiectiv să fiu entuziast, ci toate motivele din lume să fiu cumplit de revoltat.
Acum, după douăzeci și cinci de ani de presupusă libertate, după miliarde și miliarde de dolari furați. Acum, după ce datoria externă bate noi recorduri istorice. Acum, după ce s-a dezvoltat, până la aceste consecințe catastrofale, un sistem nu doar ticăloșit, ci de-a dreptul mafiot, care a distrus orice șansă la viață normală nu doar generației mele, ci și generației copiilor mei nenăscuți, în cazul în care le-aș alege ca destin țara în care m-am întâmplat eu… Acum, să mai zic și mulțumesc pentru bruma asta de pușcărie a înalților tâlhari!
România e pe ultimul loc în toate clasamentele civilizației din Uniunea Europeană, România, acest paradis al fărădălegii, această imensă gaură neagră pentru educație, pentru sănătate și pentru alte concepte care n-au cunoscut niciodată ministere – ca decența sau morala sau memoria.
Și de ce să defac șampania? Pentru că unul o să stea doi ani după gratii, care se vor dovedi, de facto, nici măcar unul? Pentru că altul a fost reintegrat social fără nicio consecință, conferențiază, dă lecții de etică și de politică pe la televizor, pentru că e ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Pentru nerușinarea lor? Pentru că atunci când citesc concluziile procurorilor aflu, în fond, cum au călărit, după bunul plac, bugetul ca pe un armăsar scandalos de docil tot felul de țoape ținute în brațe?
Pentru că Justiția a stat – cum plastic ar zice un băiat de la mine din cartier – capră, cu mâinile legate la spate și peticul ăla de cârpă pe ochi și acum joacă în filme religioase în care ea e icoana? Pentru clasa asta politică plină de derbedei, de vag alfabetizați, de copii, de nepoți, de fini, de afini, de cumetri, de amante, de curve? Pentru acest început târziu al unei normalități fragile? Păi, acest început târziu este tocmai certificatul de deces al tuturor șanselor la normalitate reală pentru generația mea!
Pentru că un fost mogulache, deturnat de Revoluție de la destinul său de bișnițar de provincie cu vizite dese la penitenciar, are tribună să ne spună în față că suntem proști că n-am ciordit cot la cot cu el? Poate nu eram toți borfași ca tine, băi, nene, băi diabolicule, inteligentule, spiritualule, șarmantule! Poate că ne e scârbă de tot ce ai reprezentat cu atâta cinste, de tot sistemul vostru securistic, de toate relațiile astea cu care ați poluat dihorește, de felul cum v-ați făcut averile! Și da, zâmbesc la fiecare boală incurabilă care aflu că i s-a mai dat. Și sper că e cât mai dureroasă. Sper că la vine de la Dumnezeul Vechiului Testament – și că e o formă, fie și brutală, de dreptate.
Să mă bucur că scăpați cu atât după ce ați distrus în economie, băi farurilor ale gândirii, tot ce se putea distruge? Fără să puneți nimic, absolut nimic, în loc?
Pentru că o să vă întoarceți, toți, penalilor, la conturile voastre din Elveția? Care dreptate? Care adevăr? Nu va exista dreptate, nu va exista adevăr până când și ultimul cent furat nu va fi recuperat de la voi și de la copiii voștri și de la copiii copiilor voștri și până când centul acela nu va fi pat de spital, manual școlar, kilometru de autostradă.
Pentru ce să desfac șampania? Pentru că România e încă o țară în care lașitatea se premiază? Pentru sistemul care le îngăduie marilor bărbați de stat să se pitească, șobolănește, în spatele zidurilor din Senat? Nu există cuvânt important pe lumea asta – inclusiv nobilul “Senat” – pe care să nu se fi găsit cetățeni ca aceste monumente ale curajului să le compromită.
Pentru că toate tumorile astea au crescut din nepăsarea și din lașitatea și din lipsa de coloană a majorității concetățenilor?
Nu, nu mă mulțumește acest început târziu. Mai ales că e, de fapt, strâmb și nu vindecă, în adânc, nimic fundamental. E o altă formă fără fond, din nesfârșita noastră rezervă națională.
E ca și cum m-aș bucura că, uite, n-am murit chiar de cancer, ci, ca înaintașii, tradițional așa, de tuberculoză.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
