– continuare de aici –
– 2 –
Era decembrie. Ningea ca-n povești, dar Ema nu se simțea deloc parte dintr-un basm cu feți-frumoși și întâmplări magice și drăguțe. Poate doar vrăjitoarea de editor al ei s-ar fi potrivit descrierii unui personaj malefic și lipsit de compasiune. Ironic, până și numele cu care soarta o pricopsise, îi descria fidel caracterul. Carolina Raul. Cu a, nu cu ă, dar toate personajele negative își ascund inclinația spre partea întunecată, nu?!
Gândurile îi fură secerate brusc de o lovitură în spate. Scoase un țipăt și se întoarse pe călcâie, abia reușind să se redreseze, când cizmele cu toc generos – total nepotrivite vremii – patinară pe stratul de zăpadă, provocând-o să execute un gen de step pentru a se menține pe verticală.
– Ce naiba? se răsti, imediat ce pământul se opri să-i fugă de sub tălpi.
Cu ochii cât cepele, încadrați perfect de fesul tras până peste sprâncene și fularul ridicat deasupra nasului, un puști de nici zece ani, prins asupra faptului, rămase blocat, abia ițit de după o mașină parcată și acoperită de un strat generos de zăpadă. Și cum se holba el, un nou proiectil alb îi șuieră Emei pe lângă umăr și îl lovi pe puști direct în vârful fesului. Ema se răsuci iar, dar de data asta, una dintre cizme se decise să divorțeze de cealaltă și să refuze să o urmeze. Se trezi într-o clipă în șezut, cu picioarele care încotro și poșeta zburată la mai bine de un metru.
– Scuze! Scuze! Scuze! Scuze! veniră mai multe glasuri, înfundate din cauza gurilor ascunse în spatele fularelor, în timp ce o turmă de vreo cinci copii alergă pe lângă ea, probabil îndreptându-se către un nou teren de luptă, cu mai puține victime colaterale.
– Stați! țipă după ei, dar aceștia se avântară și mai cu patos și, în câteva secunde, dispărură după colțul clădirii de peste drum.
Ema izbucni în râs. Nici să fi vrut, n-ar fi fost în stare să-i fugărească pe împielițați. Dar măcar dacă ar fi ajutat-o să se ridice.
Câteva minute mai târziu, cu paltonul încă plin de zăpadă bătătorită în dreptul posteriorului, păși în cafeneaua în care urma să se întâlnească cu cea mai bună prietenă a ei, Mădălina, așa cum obișnuiau să facă în fiecare vineri la prânz.
– Dar ți-a luat ceva! veni reproșul, în timp ce se îmbrățișară. Am comandat deja pentru tine o cafea cu lapte și aromă de mentă, mai zise, în timp ce se așezau la masă.
– Ah, am o zi tare proastă! Care, din păcate, vine în completarea unei luni dezastruoase.
– Tot n-ai ieșit din impas? întrebă, Mădălina, cu vocea încărcată de compasiune și buza de jos ușor ieșită în afară.
Ema oftă și scutură energic din cap.
– Mădă, impas pot numi o situație în care nu găsesc un nume potrivit sau nu-mi place o descriere și trebuie să o reiau. Prin ce trec de mai bine de o lună, putem numi de-a dreptul blocaj. Nu mai pot scrie! Gata! M-a părăsit inspirația și orice urmă de talent scriitoricesc. Nimic nu iese oricât m-aș strădui. S-a terminat! Finito! The end! Trebuie să recunosc crudul adevăr și să-mi găsesc rapid o nouă îndeletnicire până nu ajung să mor de foame.
Ema sorbi din cafeaua pe care ospătarul lor preferat – un tânăr frumușel, cu trăsături asiatice – i-o așeză pe dinainte, împreună cu nelipsita ciocolățică de mentă.
Mădălina pufni și își roti ochii a exasperare.
– Exagerezi! Nimeni nu se pricepe la cuvinte mai bine decât tine. În plus, Em, mereu ai avut un simț deosebit pentru… mmm, cum să-l numesc? Un simț pentru a citi oamenii, pentru a-i înțelege. Asta mi-a plăcut cel mai mult în toate cărțile tale. Senzația că fiecare personaj este o persoană pe care am cunoscut-o în realitate. Știi?
Ema clătină din cap, dar își strânse prietena de mână cu afecțiune.
– Este imposibil să renunți la scris. Nu te-a părăsit nimic. Nici nu are cum, este parte din tine. Doar că, probabil ca mulți alți scriitori, ai nevoie de ceva să te inspire. O muză, poate? întrebă pe deasupra propriei căni cu cafea, ridicând sugestiv din sprâncene.
Pe Ema o bufni râsul. Știa că se putea baza pe Mădălina să-i ridice moralul. Nu era doar cea mai bună prietenă a ei. Era totodată fanul ei numărul unu, beta-reader și corector al tuturor manuscriselor ei în forma brută. Cum nu fugise mâncând pământul, era o minune.
– Este serios de data asta, Mădă. „Răul” a urlat la mine pe tot drumul încoace. Mi-a dat un ultimatum, chiar. Dacă nu-i trimit până la finalul lunii forma finală a manuscrisului, reziliază contractul și-mi cere și banii de avans înapoi. Forma finală, auzi? Eu nu am nici forma inițială! Nu am nici măcar ceva la care să-i dau o formă!
Ema își lăsă capul în palme.
– Sunt terminată! Și știi ce-i mai grav?
Ridică fruntea și-și intersectă privirea cu cea plină de compasiune a Mădălinei.
– Nu știu să fac nimic. Nimic altceva! Dacă nu scriu, ce voi face? Din ce-mi voi câștiga existența?
– Haide, Em, sunt sigură că dacă te pui pe treabă, îți va veni și inspirația. Cât ai scris din manuscrisul pe care trebuia să-l predai?
Ema se apucă să tragă cu dinții de cuticulele degetului arătător, un obicei de care se chinuia să scape încă din studenție.
– Em!
– Prologul, răspunse cu jumătate de glas.
Ochii Mădălinei se rotunjiră și-și duse palma la frunte.
– O pagină din prolog, de fapt, zise Ema, strâmbându-se.
Mădălina se ridică și îndreptă un deget acuzator spre prietena ei:
– Merg la toaletă pentru că la cât ai întârziat, am fost nevoită să dau gata toată sticla de suc, dar, imediat ce mă întorc, noi două nu plecăm de aici până nu punem cap la cap acțiunea unui roman! Cu personaje, punct culminant și tot ce trebuie! Apoi tu-ți vei mișca fizicul acasă și vei începe să scrii fără pauză până ce termini! Ne-am înțeles?
Ema zâmbi cu gura până la urechi. Poate chiar va funcționa, se gândi. Își duse degetele la frunte în chip de salut.
– Da, să trăiți!
Mădălina se îndepărtă cu pași grăbiți, iar Ema se lăsă mai jos în scaun, bucurându-se de gustul amărui cu aromă de mentă al cafelei și de senzația plăcută de a avea măcar un plan să iasă din impas.
Deodată, simți o atingere rece pe umăr și tresări, aproape vărsând pe ea băutura fierbinte.
– Iartă-mă, nu am vrut să te sperii, zise o voce subțire din spate.
Se întoarse și descoperi la masa de lângă o femeie ce nu părea să aibă mai mult de 34-35 de ani, dar cu un aspect neîngrijit, aproape bolnav. Părul îi atârna pe umeri lipsit de strălucire, era nemachiată, iar în jurul ochilor purta cearcăne adânci.
– Îmi cer scuze pentru indiscreție, dar am auzit parte din discuția voastră și…, se opri, mestecându-și buzele și părând să evite să continue.
Ema se răsuci de tot și deschise gura să o ia la întrebări, dar nu apucă.
– Știu ce înseamnă să te afli într-un blocaj al inspirației. Mi s-a întâmplat și mie, spuse pe un ton scăzut, iar privirea îi alunecă pentru câteva momente în gol, de parcă se pierduse în amintiri.
Își scutură brusc capul și încercă să zâmbească, deși ochii îi rămaseră plini de tristețe.
– În fine, nu asta este important, ci faptul că am reușit să trec peste și să am parte de cea mai înfloritoare perioadă de creație din cariera mea de până acum.
– Ești scriitoare? întrebă Ema, fără să-și poată ascunde în totalitate surpriza.
– Nu, nu. Sunt artist. Pictoriță, răspunse și, pentru prima dată, doar preț de o secundă, chipul i se lumină cu satisfacția pe care Ema o recunoștea.
Era mândria și iubirea pentru propria creație. Din nou avu intenția să ceară detalii, dar nici de această dată femeia nu îi lăsă ocazia.
– Voiam să-ți spun ce m-a ajutat pe mine să ies din blocaj. Poate va da rezultate și în cazul tău.
Ema strânse ușor din buze. Nu avea niciun chef să ia lecții și să primească sfaturi de la o străină, mai ales de la una care nu arăta deloc încurajator. Privind la femeia din fața sa, te puteai gândi la orice nu mai la succes nu.
– Oh, cred că arăt groaznic. Este o poveste lungă și nu vreau să-ți răpesc timpul. Uite, zise pe un ton repezit, întinzând o carte de vizită, ai aici adresa unei case. Este pe un domeniu care, din câte am înțeles, a aparținut unui prinț. În orice caz, casa este absolut…, făcu o pauză, căutându-și cuvintele, magică. Cred că asta o descrie cel mai fidel. Iar împrejurimile, întregul domeniu, sunt extraordinar de frumoase, mai cu seamă primăvara.
– Dar nu înțeleg, interveni Ema.
– Această casă este deținută de o fundație sau ceva de genul acesta. Ea este cedată gratuit, cu titlu de folosință temporară, artiștilor sau, în general, persoanelor aflate într-un gen de impas în viața lor și care au nevoie de inspirație pentru a depăși momentul.
Îi înmână cartea de vizită, iar Ema remarcă pe ea poza unei case, o adresă și un număr de telefon.
– Tot nu înțeleg.
– M-am aflat într-o situație… să-i spunem asemănătoare cu cea în care te găsești. Cineva mi-a spus de această proprietate. Eu am ales să încerc. Poți profita de găzduire acolo fără o limită de timp. Îți mărturisesc că, la scurt timp după ce am ajuns acolo, am început să pictez aproape zi și noapte, am vândut fiecare lucrare până să apuc să o termin pe următoarea… A fost minunat, zise, ultima afirmație ieșind precum un gând rostit cu voce tare. Privirea i se încețoșă iar cu melancolie, apoi oftă adânc.
– În fine, dacă vei decide să încerci, poți suna la acel număr și ei te vor ghida cum să ajungi acolo.
– Ei cine? întrebă Ema, apoi regretă că se arătase interesată, de vreme ce oricum nu avea de gând nici într-o mie de ani să meargă pe câmpii urmând sfatul unei necunoscute.
– Nu știu să-ți spun exact. Preferă să rămână în anonimat. Dar am locuit suficient pe acea proprietate și îți garantez că totul este legitim și nimeni nu te va deranja.
Probabil că Ema nu reuși să-și ascundă neîncrederea, pentru că străina oftă și ridică din umeri.
– Uite, la mine a funcționat. În privința creației, nu am avut nicicând o perioadă mai prolifică decât cea petrecută acolo. Am dorit să ofer, la rândul meu, aceeași șansă altcuiva. Desigur, poți suna sau nu. Poate tu vei reuși să îți regăsești inspirația, discutând cu prietena ta. Eu n-am avut… La mine nu a mers nimic altceva. Succes în ceea ce dorești, mai zise și dădu să se întoarcă la masa sa.
– Stai, nici nu am făcut cunoștință, sări Ema, apucând-o de mână.
– Ți-am citit cărțile, Ema Ionescu, îi răspunse cu un zâmbet trist.
Se ridică, își luă pardesiul de pe scaunul alăturat și se îndepărtă fără să mai spună un cuvânt.
– citește continuarea aici –
Guest post by Cristinne Campean
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Ce pierdem de când nu mai citim
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
